Ne-am împrăştiat toţi ca mieii orbului. Unde sunteţi copii ai Drăgoeştilor, fala de ieri şi care fală ar trebui să v-o înalţe cei de azi?…Unii dintre voi sunteţi anunţaţi numai de clopotul bisericii… O biserică mult mai bătrână decât noi toţi care facem umbră acestui pământ, de o vârstă cu credinţa asta ortodoxă a românului, singura care vă mai păstrează memoria, biserica de peste drum de sat.
Dacă cineva ar scrie istoria Drăgoeştilor, i-ar trebui să facă cerneală de pe toată tina care acoperă hectarele lui de pământ, ca să vorbească despre întemeietori. De unde începe satul, de la Cetatea din Şeţ unde s-au găsit câteva oale de lut în care descendenţii noştri îşi fierbeau basmele ca să alunge zmeii şi hunii, care altfel ne-ar fi cucerit. Suntem toţi de-o vârstă cu numele dealurilor din împrejurimi. De la Boierul Răchiţeanul, sau de la Domnul Bogdan (Răchiţi sau Bogdăneşti), de la Gruia sau de la Boierul Stârcu, de la înaintaşii Urlanilor sau de la Cocoana (sus lângă Dealul Bătrân care l-a numit pe Mircea cel Bătrân erau nişte vii şi locul se chema „La Cocoana”). Din păcate, nu avem nici un istoric sau filolog care să fi încercat sau să încerce caligrafia acestor locuri. Că ele poartă, amintirea celor ce au stat mărturie şi încă mai stau, Dealul Hobiţei, La Toma, Pădurea Săucii ca şi Ploştina, fostă odată mare pădure a Drăgoieştilor. Despre cei care au apărat glia aceasta săracă la 1877 nu avem încă aproape nicio mărturie scrisă, iar despre cei care au fost panduri, poate doar pietrele Boierului Urlanu să ne spună ceva, pe unde or zace. Ne mulţumim, deocamdată, cu cei morţi în 1916 la Jii sau la Mărăşeşti, scrişi pe o fântână la Brădiceni, în curtea şcolii. Cei din al doilea Război Mondial stau înăuntru la biserică pentru că primăria nici asta nici ailaltă nu a găsit doi lei să facă o Troiţă în amintirea lor. Aş vrea să întreb un copil care trece uliţa dacă ştie cine i-a fost străbunica sau Bunul căruia îi poartă numele. Unde ni-i fala, unde ni-i orgoliul? Ştiţi că neam de neam din Drăgoeşti nu mergea la piaţă cu ce-i prisosea. Mereu se dădea de pomană morţilor ce prisosea şi nu numai. Şi casele câte mai sunt vechi erau toate asemenea fiindcă şi oamenii creşteau din acelaşi trunchi de stejar. Ţi totuşi, ce s-a întâmplat de ne-am împrăştiat. Este vreo casă de unde cel puţin unul să nu fi plecat?… Marea Împrăştiere a început după 1950. De ce?, ar trebui să găsim nişte bătrâni care să ne povestească, nişte bătrâni care am putea să-i numărăm pe degetele nu ştiu dacă de la amândouă mâinile. Dar lor, oare le mai arde de verb că toţi au început să se grăbească… Mulţi dintre cei care au plecat nu mai ştiau unde să se ascundă de frica acelor cote de grâu, de porumb, de carne şi lapte, de struguri, cote care pe cei ce au rămas i-a adus la sapă de lemn. Vă amintiţi, bunicilor, cum tot dintre voi, unul sau altul se urca în podul casei voastre să vadă cât porumb aţi păstrat pentru mămăliga voastră. De unde până atunci fiecare gospodar avea câte un pătul unde să-şi „afişeze munca”, acum pătulele dispăruseră. S-au ivit încet, încet întovărăşirile agricole sau colhozurile. Ani întregi n-aţi luat nimic pe zilele de muncă, chiar dacă era pământul vostru. Şi al vostru carul şi plugul şi boii şi ce păcatele voastre aţi mai avut. Atunci, în 1962, a început Marele exod al copiilor din Drăgoeşti. Care pe unde a apucat. De atunci, în multe case au rămas numai amintirile unor copii frumoşi şi ale părinţilor care îi aşteptau pe al porţi. Doar din când în când mai trecea poştaşul pe la părinţi cu câte o scrisoare. Pe plic stătea scris la destinatar, Comuna Brădiceni, satul Drăgoeşti. Dovadă că mai existau şi cei de aici şi cei de acolo, unii poate ascunşi nu prin nămeţi, că zăpada se topeşte, ci prin puşcării, la Canal sau la Gherla. Şi a venit 1968. Când nişte netrebnici care nici măcar nu merită să le scriu numele, au vândut Comuna Brădiceni şi satul Drăgoeşti precum Iuda pe Iisus. Atunci satul ne-a fost desfiinţat. Cu ce drept poţi să desfiinţezi o istorie lăsată de la Dumnezeu. Cei care au văzut nu puteau decât să ardă ca focul mocnit. Ei au scris de pe unde se aflau tot timpul şi unii mai scriu şi azi de dincolo, la Destinatar, satul Drăgoeşti, comuna Brădiceni. L-am întrebat pe unul, tu nu ştii că Brădicenii nu mai sunt comună, ştiu mi-a zis dar acesta e protestul meu pentru că ne-au desfiinţat. La fiecare două săptămâni cel puţin, mi-a mai spus mă aşez şi scriu părinţilor mei şi fac singur greva foamei. Astăzi, cei de la Primărie trec pe la noi din patru în patru ani. Acum patru ani ne-au dat câte o găleată din plastic, fiecare în culorile partidului său, că am auzit un mucalit zicând: „Domnule, unde mai sunt găleţile de altădată? Când au venit să ne vadă, unde au adunat oamenii?… La crâşmă. Dar noi nu aveam în sat o şcoală şi e normal ca oamenilor când ai să le spui ceva să-i aduni la şcoală. Care şcoală, mi-a spus unul că de la toamnă şi şcoala noastră se desfiinţează, cea din Drăgoeşti. Sau vreţi să spuneţi că noi, cetăţenii din Drăgoeşti, suntem numai nişte beţivi care se închină la acest birt? Noi, oameni buni, vă spun şi cu această ocazie, suntem oameni gospodari şi cât de cât mai ştim şi noi ce se întâmplă prin această lume. Ne-au promis că o să ne facă şi canalizare, apă ne-au băgat şi le mulţumim, acum patru ani au promis că din Dispensarul uman o să facă un Cămin de bătrâni. Alţii, mai înainte ne-au promis că ne aduc gazele naturale că sunt doar şapte kilometri de la Buduhala, iar de la Teleşti nici doi, sunt deci două comune care ar putea beneficia de gaze naturale. Şi noi nu avem punţi peste Bâlta şi peste Bistriţa, să ne ducem după ciuperci cum ne-a trimis Domnul Ion Iliescu. Lasă că nici cu Băsescu nu mi-e ruşine, acesta ne-a trimis în Franţa… după gaura covrigului. La sfârşit, îmi cer iertare domnului Joe, că m-a întrebat ce am făcut eu pentru Drăgoeşti. Ce să fac, am scris câte o poezie că asta am învăţat, să mai descreţesc inimile şi frunţile drăgoeştenilor care ştiu că încă mai există, chiar dacă pe unele le citesc numai eu. Dar apropos de Joe, ştii că mai este un loc în Olimpul acesta care se construieşte deasupra Drăgoeştilor, dar primeşte numai câte unul nu o întreagă gaşcă! Şi numai dacă ştii răspunsul la întrebarea Phithiei. Fiind ales consilier şoferul meu, cu cine votează dacă-i ridic eu mâna?!…
Ion Căpruciu
N.R. Numitul Joe se cheamă, în realitate, Gheorghe Cilofan. E consilier local şi dă de băut la crâşma Broasca verde, tot din patru în patru ani. La alegeri. Iar şoferul de care se face vorbire e pe lista de Consilieri Locali, pe locul trei, al listei USL, el fiind şoferul lui Ion Poenaru, directorul Obştei Peştişani (I. Predoşanu)
