Cred, că era în vara anului 1940 când toboşarul primăriei Ciuperceni a venit prin sat să anunţe că, „cei care vor să primească porumb, mâine să fie la gara din târg să aducă un transport în chirigie. La ceasurile înserării, carele se vor aduna la Hoapă ca să meargă pe drumul târgului toate odată, în orânduială.”
Vestea a creat forfotă în sat. Se auzise mai demult că o să vină porumb la vagon, dar acum se împlinise şi fiecare cetăţean cu boi şi car primea numai dacă făcea un transport gratuit. În anul acela asupra Gorjului se abătuse o secetă prelungită şi pe pământul arid şi sărac erau numai cocenii sterpi sau cu anemice jaiuri, cu boabele necrescute.
Aveam şase ani şi cum am crezut eu, mi-am păcălit mama, – că nu vrea să mă ia şi pe mine să văd misteriosul oraş. Pe întuneric m-am luat după car; pe la spate m-am urcat în el şi m-am ascuns în fânul pus în zgău pentru hrana animalelor. Mama, pe jos înaintea carului, mâna vacile ţinându-le de frânghie la resteu. Am fost descoperit târziu în noapte, provocând şi spaimă în rândul tovarăşilor de drum; m-am ales cu multe suduieli, dar am ajuns în Târgul mult visat.
Până le-a venit rândul la descărcarea vagonului, care, în dimineaţa zilei nici nu era tras la rampă, oamenii discutau despre vremurile grele şi cele ce mai urmau să li se întâmple. Polonia fusese ocupată şi în semn de loialitate, România devenise gazdă pentru o părticică din armată.
– „Mitule! i-a zis Nicolae al lui Pătru lui Dumitru al lui Besoi. Hai să mergem până la Lagăr să-i vedem şi noi pe polonezi. Până rumegă boii fânul şi trag ăştia vagonul, ne întoarcem! Mi-a spus Ion al Fârsânii lui Dobrescu, Iepuru, care-i santinelă la poartă şi-i păzeşte, că de pe drum îi putem vedea, şi poate cumpărăm şi noi vreo tunică de la ei, din ălea cazone, că-s frumoase mă, şi au nasturi lucitori cu vulturi. L-am văzut pe preceptor îmbrăcat cu una nouă, nouţă. Îi căptuşită, moale şi lucioasă, parcă-i făcută din mătasă, aşa-i de frumoasă. Eu luai nişte bani de-acasă. Nu cred că-mi cer mult pe ea, că n-au din ce trăi.”
– „Nea Nicolae, eu n-am bani, dar merg cu mata să văd cum stau treburile, că nu pleacă ei d-aici până mai vin eu la oraş. Dacă-i cazul vin special, şi dacă-mi convine nu vreau să pierd ocazia!” i-a răspuns Mitu. Eu, scărpinându-mă în nas cu degetul arătător de la mâna stângă, că eram stângaci, trăgeam cu urechea şi luam aminte. La rişcă – joc cu nasturi pe luate – numai Mecă, copilul lui Sfrănciocu avea un friştac lucitor care avea imprimat un cocoş cu două capete. Îl tăiase de pe tunica lui frate-său mai mare, student care avea o tunică, zicea el, cumpărată de la polonezi. Când da cu el de perete, cu friştacu ajungea exact la nasturele partenerului de joacă şi i-l câştiga, că întotdeauna cădea mai aproape de o palmă.
Deşi au trecut de atunci peste 73 de ani, n-am uitat acea aventură nici până azi. Aş fi vrut să mă duc şi eu cu ei, să-i văd pe poloneji că aşa înţelesesem că le zice, şi oi găsi ceea ce avea vecinul meu de joacă, friştac, şi-i voi câştiga şi eu nasturii altora. Acasă îi tăiasem de la costumul al bun, al tatei pe toţi. Dar acum nu îndrăzneam că eram desculţ şi aveam pe mine doar cămaşa de cânepă murdărită de zeama murelor culese în poală de prin rugi şi mai eram fără izmene şi brăciri.
…În anul 1945, împlinisem 11 ani şi am venit elev la Liceul Comercial. Locuiam pe strada Dragalina, vis-a-vis de Fabrica de ţigări şi când era vremea bună, împreună cu elevii colegi de pe străzile Obreja şi Sfântul Nicolae, la întoarcere, mergeam peste câmp, că era mai aproape. Într-o zi, am făcut cu toţii o mică abatere de la poteca ce ne ducea acasă, am trecut pe la lagăr, n-am intrat că era târziu, dar în sinea mea m-am hotărât, „să vin într-o Duminecă să-l văd!”. Trecuseră doi ani de la plecarea evreilor şi a deţinuţilor politici şi un an de la plecarea trupelor ruseşti când, curios m-am dus să văd ce mai rămăsese şi totul părea părăsit. Mă obişnuisem cu oraşul, mă credeam flăcău. Am intrat în incinta lagărului pe la locul unde fusese poarta de acces, dispusă pe strada Narciselor (denumirea de acum). Reţin că printre grupurile de barăci erau două căi principale, largi, în formă „T” din care, radial, pe altele mai înguste se intra la fiecare baracă. La locul de unire a drumurilor era o Troiţă majestoasă, dar afectată de vreme şi batjocorită de soldaţii ruşi care, (se vorbea atunci) „ei îi zgâriaseră picturile, …că-s anticrişti!” Gardul de împrejmuire din ştacheţi cu sârma ghimpată deasupra fusese furat, construcţiile devastate; uşile şi cercevelele luate. Biserica, o bisericuţă din lemn cu o singură turlă, nu mai avea nici ea uşi şi ferestre. Interiorul era împodobit cu o frumoasă pictură. Sfinţii te priveau cu îngăduinţă, când, de ori unde te uitai la ei. Cu privirea lor blajină te urmăreau să vadă ce vrei să faci. Candelele de pe catapeteasmă şi candelabrul de sub turlă dispăruseră. Pe jos era un mozaic frumos, cum eu nu mai văzusem, dar era murdărit de bălegarul vitelor care, pe vreme rea sau pe căldură, intrau să se adăpostească şi să-şi rumege iarba păscută. Poate chiar le închideau ciobanii păstori, ca’n staul, în pauza de la prânz când plecau după alte treburi.
Când, de unul singur bântuiam pe acolo, dintr-o baracă la care din întâmplare ajunsesem şi am lovit-o cu lama toporului, au ieşit din ’năutru un soldat (de-al nostru) însoţit de o ţigancă – aşa am crezut eu că este după cum era îmbrăcată – care simţindu-se deranjaţi, poate speriaţi – el, soldatul, m-a întrebat, răstit: „Ce caut?” Probabil, modul cum arătam, înarmat, şi prezenţa lor clandestină la ora aceea matinală, i-a surprins neplăcut în gândurile lor erotice. În mână aveam un toporaş cu lamă mică şi coadă scurtă. După cum arăta, chit că era ruginit, putea fi considerat o armă albă. Îl găsisem lângă Biserică înfipt într-o bârnă din peretele altarului. Cei doi care se întâlniseră acolo, or fi crezut că mă voi folosi de el împotriva lor, sau Dumnezeu ştie din ce motiv, supăraţi, m-au luat „aşa la fix”! Întâlnirea cu ei, vorbele urâte care mi le-au spus, mi-a întrerupt hălăduiala din ziua mea liberă şi am plecat spre casă. Atunci n-am luat cunoştiinţă de existenţa ceasului solar (Ceasul polonez), care era amplasat în extremis locului unde mă aflam, aproape de terenul destinat pentru instrucţie al militarilor.
După plecarea trupelor ruseşti din această cazarmă, Regimentul 18 Dorobanţi – deţinătorul de fapt al ei – nu s-a mai întors în Târgu-Jiu şi clădirile care i-au fost destinate cândva, au rămas goale. În anul 1950 când, România a primit dreptul de a-şi mări efectivele militare, aici a luat fiinţă o Divizie de Artilerie Anti Aeriană, cu două regimente şi Unităţi de Divizie pe timp de pace şi patru la război.
…În toamna anului 1955, m-am întors ca ofiţer în oraşul din care plecasem şi eram încadrat în cazarma limitrofă lagărului. Pe aleea principală care traversa acest loc, se stabilise drumul care ducea din cazarmă la depozitul de muniţii, nou construit. Din cauza tonajului mare al camioanelor care trnsportau proiectile pentru tunurile unităţii, era plin de gropi. Maşinile şcolii de şoferi, militari, că se înfiinţase şi aşa ceva, la întoarcere din curse, veneau încărcate cu balast şi piatră de râu pentru a consolida această cale de legătură între unitate şi depozit, altădată alee în lagăr. Aveam atribuţii privind depozitul fiindcă muniţiile erau în evidenţa serviciului în care venisem şi săptămânal, împreună cu adjutantul şef peste magazii, mergeam pe acest drum. De la el am aflat istoria Lagărului care între timp dispăruse şi intrase în istorie.
…Ce mai rămăsese nefurat din barăcile lagărului, le-au dărâmat şi cărat soldaţii pentru lemne de foc pe timpul iernii. Dormitoarele erau mari, sobele hârbuite, iar lemnele primite pentru încălzire, distribuite zilnic, raţii cântărite din care mai oprea şi majurul de la cântar, după ce că erau puţine, mai erau şi verzi şi soldaţii uzi şi transpiraţi de la instrucţie, tremurau de frig. Tacit, la întrecere cu ţiganii, terenul lagărului a rămas gol. Apoi au fost scoase şi temeliile pe care se construiseră sutele de barăci. Ce au făcut autorităţile? Nimic! …La conducerea Primăriei şi Judeţului apăruseră oameni noi. Fuseseră aleşi prin vot, muncitori fruntaşi de la Fabrica de ţigări, APACA şi uzinele Sadu, care se mândreau cu realizarea; că se eliberase locul închisorii unde au fost deţinuţi tovarăşii, Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi alţii.
În anul 1951 la îndemnul politrucilor, că era plină cazarma de ei, s-a dărâmat şi Bisericuţa, pe care până atunci n-avusese nimeni curajul s-o dezmembreze, chiar şi aşa mutilată cum ajunsese. Într-o zi de Duminică, fiindcă tot era zi de Sărbătoare creştinească, un ofiţer din statul major al Diviziei, unitatea nou înfiinţată, incitat de locţiitorul politic al aceluiaşi for, a luat sub comandă un grup numeros de militari şi au purces la profanarea locului Sfânt, dărâmând Bisericuţa, unde cu un deceniu înainte creştinii catolici şi ortodocşi care au trăit în acest lagăr s-au rugat Domnului, fiecare în felul lui, să-i scape din acest Iad şi să ajungă să-şi mai vadă locurile din care, cu durere au fost rupţi şi aduşi aici. Din tot ce-a fost în acest loc în suprafaţă de multe hectare a mai rămas doar Ceasul solar făcut de polonezi. N-avea nimic mistic ca să fie motiv de îndepărtare şi pe vreme cu soare soldaţii mergeau să vadă, „cât este ora!” Fiindcă nici unii ofiţeri, comandanţi de plutoane, nu aveau ceasuri şi ei îşi conduceau programul de instrucţie tot după ceasul polonez. După efortul făcut o jumătate de zi, soldaţii mai trebuiau să şi mănânce! Ceasului i s-a acordat o atenţie deosebită fiindcă era util şi …pe el se vedeau însemnele Statului polon şi unele ebraice care deseori pentru noii veniţi la armată, vrând, nevrând, constituia o lecţie de istorie. Aici au aflat miile de încorporaţi despre ceea ce devenise legendă; de Lagărul de la Târgu-Jiu, de prezenţa în el a unei părţi a elitei Armatei poloneze care a trebuit să se retragă din faţa urgiei, când, trupele germane de la Apus şi cele ruseşti de la Răsărit au rupt Polonia în două. Dacă România nu le-ar fi asigurat acest loc de cartiruire ar fi păţit precum cei ce şi-au găsit sfârşitul în gropile comune în pădurea Katin. Soldaţilor români recruţi, în majoritate fii de ţărani, la venirea în unitate, ofiţerii comandanţi de plutoane le prezentau ceasul cu însemnele care-l împodobeau şi semnificaţia lor, amintindu-le tragedia declanşată în anul 1939, ce a marcat începerea Celui de-al Doilea Război Mondial. Cât timp a funcţionat în Cazarma Târgu-Jiu, Marea Unitate de artilerie anti aeriană, 1951-2001, lângă ceas era amplasamentul unei staţii de radiolocaţie ai cărei servanţi, cu pioşenie aveau grijă de această preţioasă mărturie a unui eveniment istoric de importanţă mondială. Comandantul staţiei, şi de-a lungul timpului au fost mai mulţi, şi-a făcut un punct de onoare de a-l păstra aşa cum l-au găsit. Basoreliefurile de pe stâlpul de indicare a Nordului magnetic au fost menţinute în stare bună şi iarna, ca să nu se desprindă, că începuseră să crape, erau învelite în folie. Apreciindu-le importanţa şi valoarea arhitectonică nimeni n-a încercat să le recondiţioneze, să le mâzgălească cu vopsea sau să le repare cu tencuială; de jur-împrejur, cu respect şi mândrie făcuseră un rondou cu trandafiri şi flori, completate sezonier de primăvara până toamna târziu. La ceas, pentru a se vedea cât este ora, sau a-l vizita de către străinii veniţi ocazional, se crease o alee pietruita cu direcţia sud-nord. Cât am stat în această cazarmă, 1955-1992, cu unele pauze create de interesul serviciului, acest punct unde este ceasul a fost considerat sacru şi era loc de pelerinaj şi pentru membrii comisiilor de control, care, anual sau ciclic, perindându-se, veneau la Brigada 4 A.A.
Din partea mea, colonel(r) al Armatei române, aş fi fericit să aud că acest loc simbolic a fost restaurat, luat în evidenţa UNESCO şi marcat pe harta Globului Pamâtesc, Google Earth. Cine se consideră responsabil, cu deosebit respect îl rog să se grăbească fiindcă aş dori să văd şi eu această minune! Cine respectă simbolurile istorice, se respectă pe sine însăşi! …Vă cer scuze că insist, dar mă grăbesc că mai am doar câteva luni, şi adun pe ghemul vieţii 80 de Primăveri.
Notă: În Documentarul domnului prof.dr. Zenovie Cârlugea „Lagărul de refugiaţi de război polonezi Târgu-Jiu, 1939-1941 (3)” publicat şi în cotidianul Gorjeanul din 10 aprilie 2012 şi ulterioare pot fi citite în amănunt, cu fapte şi oameni, toate datele istorice ale acestui stabiliment, închegate cu multă trudă.
Ion C. Gociu
