Însemnări de (re)lectură – Alexa Visarion şi nostalgia valorii

318

Alexa Visarion are „nostalgia valorii”. Din postura unui magisteriat de excepţie, din poziţia unui creator erudit, nici nu ar putea aborda altfel realitatea de azi. De pe baricadele unui axiologic sentiment românesc al fiinţei ne îndeamnă să credem că „miracolul e viu”, miracolul istoric fiind supravieţuirea naţiunii noastre ca vorbitoare de limbă latină şi ca păstrătoare de cultură română.
Folosind ca şi George Călinescu ori Alex Ştefănescu, citatul şi recurgând mereu, ca-ntr-o redută pe care-o vrea inexpugnabilă, la argumente „clasice”, „îndelung validate şi reiterate”, Alexa Visarion impune prin vocaţia-i de cugetător spectaculos/ spectacular, una din zona unor Jean Jaures, Antonin Artaud, Roland Barthes, Ian Kott, de-ale căror implicite mari teorii a esenţei operei de artă trebuie indiscutabil să ţinem cont.
Domnia-Sa îmbracă haina unui vechi alchimist ca s-o schimbe totuşi, la momentul oportun, cu a unui antropolog ştiinţific şi filosofic inspirat poate de Max Scheler ori de fenomenologul Hans Georg Gadamer. Cartea-i intitulată inteligent şi profitabil mediului antipostmodernist (hai să-i zic în sfârşit fără ezitări şi temeri că din sublim aş putea deveni ridicol transmodernist – n.m.), în noua paradigmă transmodernistă mult mai profundă şi mult mai… înaltă, repet, intitulată „Nostalgia valorii”* dă seamă de nostosul nostru, al tuturor gânditorilor de elită actuali, într-un areopag de înţelepţi pornind cu Platon şi Kant şi ajungând la Şestov şi Sartre.
Când posezi un asemenea orizont transversal şi transvaluativ, eşti silit, de propria interioritate meditativ-insurgentă, să reiei tradiţionala axă a trăirii patriotice: singura capabilă să reinstaureze în ţară pacea şi armonia întregului identitar şi suveran. Astfel teatrul devine o necesitate şi el îşi reia în primire rolul de formator de autentic umanism. Imaginând trecutul şi interpretând viitorul, teatrul fie el autohton ori universal, militează pentru continuitatea propăşirii progresului, general, dar şi local. Realul şi imaginarul coexistă prin urmare pe o scenă a unui proiect intelectual şi abia apoi a unei concepţii regizorale. Bucurându-mă, de asemenea, de poziţii memorabile, nu-mi pot exprima spiritul critic, ci doar pe cel elogios, participativ inerent la o demonstraţie de estetică şi practică vocaţională şi profesionistă, subliniate-asertoric, dar apodictic, şi imediat scoase în relieful unei exprimări temeinice, programatic, şi a unei formativităţi asumate pedagogic.
Hermeneut şi holist, Alexa Visarion ştie a-şi esenţializa discursul într-o structură complexă, organizată, integrativă. Are har, dar şi darul translatării prin interpretare a oricărei opere literare ori cinematografice. Totalist, face să strălucească detaliul, ca de pildă, când se pronunţă asupra vocaţiei întrebărilor răsfrânte în oglinzile imaginaţiei, asupra răspântiilor de creativitate, asupra magiei lui David Esrig, asupra capodoperei „Regele moare” a lui Eugène Ionesco, asupra poeticii viziunii scenice ori a spaţiului intim sau când realizează un portret „deneuitatului” actor Grigore Vasiliu Birlic ori actorului „moromeţian” Ilie Gheorghe, care, când juca, citez – „ridica deriziunea şi sublimul la o maiestuoasă energie emoţională, fragilă în înseminare şi dureroasă în tainica ei prezenţă. El, actorul şi lumile lui mărturiseau ca semn de evlavie interpretativă o adâncime meditativă, o iluminare destinală”.
• Alexa Visarion: Nostalgia valorii, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018, 246p.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here