Însemnări de lectură – TĂCEREA STATUILOR

111

Fără să vreau, devin comentator de opere literare, fiind cititor pasionat al lucrărilor prietenilor mei. Unul dintre dânşii este prolificul estetcian, prozator, poet şi editor şi – de ce nu ? – viitor muzeograf, proprietar de muzeu şi original sediu de cultură în mediul rural(Teleşti).

Aici însă mă voi referi la recentul volum de poezie „Tăcerea statuilor”(editura „Academica Brâncuşi”, 2012), lansat, înrtr-un fel, la şedinţa Asociaţiei cercetătorilor şi autorilor de carte gorjeană „Alexandru Doru şerban”, din 28 decembrie 2012. Cartea este ilustrată, în consonanţă cu subiectele poemelor, cu numeroase lucrări de grafică portretistic-peisagistice, ieşite, generos şi genial, din peniţa şi penelul emblematicului pictor gorjean Iosif >Keber, prieten al autorului. În 115 pagini (exceptând coperta cu multe statui care filozofează cu tăcertea, de multă înţelepciune zicătoare – sunt cuprinse 50 de poeme şi 33 de ilustraţii, organizate în cinci capitole în conformitate cu tematica poemelor, respectiv: „De dragoste şi dor”, „Ovaţii”, „Satire”, „Spre înâlţimi”, „Pace”. Căci, esteticianul, editor de diverse genuri de cărţi, ştie să facă dintr-un volum un document (instrument) şi de idei, şi de atitudini, şi de emoţii, în el dându-şi mâna deopotrivă poetul tuturor stărilor, „animalul politic” şi omul cetăţii, sub toate aspectele (intelectual, social, etic).
Lirica erotică se deschide romantic şi epitalamic atât în „Aşteptări”, cât şi în „Scrisori”, în genul graţioaselor romanţe, încărcate de dor şi nostalgii: „Aştept, bărbate, ca să vii/ De mână să mă duci la tine/ …Lumina ochilor să-mi fii/ La ceas de rău, la ceas de bine” – zice, în catrene, iubita căreia, în distihuri, iubitul îi răspunde la fel de categoric: „Stau de mult în tindă şi aştept să treci/ Prin grădina verde de pomi şi poteci/ Săţi admir făptura, pasul să-ţi admir/ Cum te legeni simplu ca de iarbă’ – un fir” -, idila visată petrecându-se, se vede, undeva la ţară, unde natura devine părtaşă la construcţia tabloului liric. Tensiunea emoţionaklă creşte în „Scrisori>”, unde jocul îşi caută cuvinte pe măsura ideilor: „Iubita mea cu lacrimi de zâpezi/ Şi cerul prăbuşit pe dalbu-ţi sân/ Te-aştept să vii, cu drag să te repezi/ La cel ce sunt şi -am fost păgân”. În „Scrisoarea II”, femeia, după un an de la vederea frumosului „cu ochi căprui, visători, de şarlatan”, îi spune acestuia: „Vino iarăşi, într-o zi/ De-ai putea, fără răgaz/ Vino de pe unde-ai fi/ Că te-aştept cu dor şi azi…”. elemente de persuasiune şi o gradaţie a stărilor sufleteşti fireşti vârstei adolescentine intesifică, formal, fondul comunicării lirice, poemul devenind, într-un fel, un tablou muzical, identificabil în multe lieduri clasice. Până la urmă, vinovat de neliniştile erotice ale tinereţii este celebrul „Zburător” eliadesc, atât de bine conturat şi în câteva poeme clasice universale, inclusiv în „Luceafărul” lui Eminescu, ba chiar în legenda magică, „Tia”, din volumul „Povestiri de pe Tismana”, semnată e Ion Mocioi. Aşadar, poetul schiţează – doar prin câteva tuşe – portretul acestui „agent provocator”, nefericit în esenţa sa contradictorie: „Pe horn ar vrea să se strecoare/ Încetişor înspre iatac/ Dar n-are timp, că, în zori, moare/ Şi buzele-i sunt reci şi tac”.
Se pare că acest tip de personaje „eroice, răzvrătite” din cea mai bună tradiţie a riomanticilor se bucură de atenţia autorului, fapt evidenţiat şi în capitolul „Ovaţii”. În „Zeu şi oameni>”, autorul dă glas, doar prin câteva creionări plastice, tezei fiolozofului marxist Feuerbach potrivit căruia divinitatea este făcută după chipul şi asemănarea cu omul şi nu invers, poetul însuşi dovedindu-se un răzvrătit vizavi de ”ochiul pervers” şi neproductiv din triunghiul vizibil pe un imaginar pantocrator. Desigur, concluzia nitscheiană – aşa de reuşit exprimată -, şochează, ea relevând o atitudine, o concepţie: „L-a-ntrupat apoi în sine, omul/ Dar s-a înşelat!/ -+ovaţiile fiind adresate omului ca rezultat al păcatului originar. „Ovaţiile”, în cazul liricii lui Ion mocioi, sunt şi un gen de ode speciale, dedicate naturii în complexitatea măreţiei ei: iarbă, arbori, flori, fenomene care, prin firea şi mişcarea lor, dau substanţă euharistică existenţei, aşa cum, rezultă, at T de frumos din „Anotimpurile cireşului”, o excelentă metaforă a demnităţii trecerii fiinţei prin toate adversităţilor vremurilor: „Trecut prin viaţă însorit/ Zăpada-i pune plete dalbe/ Şi-aşa se simte fericit/ Pân’ la ivirea florii albe…”
Până aici, poetul s-a dovedit un peisagist şi rondelist liric în stil clasic, genul liric-prozodic la care ţine cel mai mult, denunţând tranşant „ravagiile” unor intertextualişti de etapă. Prin urmare, prin câteva „Blitygedichte” (poeme-fulger), dar nu la minut, Ion Mocioi, rafinat şi iscusit comentator în propria-i lirică (în unele locuri aparent vetustă şi bizară) un adevărat regizor al emoţiilor. Domină în opera sa poetică filonul cultural ancestral, toposul rural în toată complexitatea lui, locul din care îşi trage propria existenţă şi pe care o transfigurează în imagini şi metafore poetice reuşite.
Dumitru Dănău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here