Ce este important pentru profesorul Gheorghe Mecu? Cursurile, generaţiile de studenţi, cărora le-a dăruit din cunoştinţele domniei sale, înălţarea bisericii din satul natal? Toate acestea la un loc. Însă lucrul cel mai important pentru acest autor, pe care nu-1 interesează lupta cu experimentele literare este mărturisirea.
Cele 13 volume de versuri, scrise de-a lungul timpului, stau mărturie. La fel se întâmplă şi cu acest nou volum, Iubire interzisă, care vede lumina tiparului acum şi adună între coperţile lui poeme scrise între 2008-2009. Se spune că noaptea este un bun sfetnic. Pentru poet, noaptea este timpul propice pentru scris. Aşa se întâmplă şi cu acest autor autentic, care, în vremea când visul se despleteşte sub genele închise ale oamenilor, îşi scrie versurile sub imperiul minutelor şi orelor ce trec. Aproape fiecare poem este datat, pentru a rămâne mărturie în faţa nisipului ce trece prin gâtul strâmt al clepsidrei. Această mărturisire este locuită de iubire. În fapt, iubirea pentru semeni, pentru meleagurile natale, pentru Divinitate, prietenia, erotismul sunt temele predilecte ale acestui volum. Teme ce pot fi regăsite şi în celelalte cărţi ale poetului. În ceea ce priveşte erotismul, Gheorghe Mecu este un veşnic îndrăgostit de femeie, pe care o caută cu fervoare, asemeni lui Dante pe Beatrice. Numai că Gheorghe Mecu nu coaboară în infern, ci stă la pândă pentru a o vedea, a o asculta, a o iubi cu sufletul curat. El visează la o iubire ideală, căreia îi caută toate faţetele. Fie că iubirea este interzisă , fie că ea este ca o floare încântătoare, fie că este vorba de prima iubire, ce nu se uită niciodată. Însă dincolo de senzorialitate, tema iubirii mai îmbracă şi haina dialogului cu Divinitatea. Se poate spune că Gheorghe Mecu este un creştin căruia îi place să invoce puterea dumnezeiască ca pe o forţă care îl ajută să scrie. Tema poetului ca vector între Dumnezeire şi realitate este întâlnită atât în literatura noastră, cât şi în cea universală, în acest context, unul dintre poemele relevante este Unde eşti? : „Unde eşti, acuma, Doamne/ Din lumina ta cerească? / Să ne dai acum puterea/ Puterea ta dumnezeiască./ Unde sunt eu acuma/ Când încep acum să scriu? / Nescriind numai de tine/ Şi eu scriu din tată-n fiu//” . O altă faţetă a iubirii este cea faţă de locurile natale. Pentru evocarea acestora, poetul foloseşte pastelul. Citindu-le ai în faţă tabloul satului Ponoare, un loc binecuvântat de Dumnezeu: „Zăpada munţii îi albeşte/ Uitându-se la ei ca într-o poveste/ Ciobanii au coborât oile la vale/ Femeile merg la şcoală cu basmale./ Păsărelele ciripesc a toamnă/ Iar băieţii trag cărări pe coamă/ Fetele coasă la altiţă/ Iar nuntaşii trec pe uliţă./ Câinele nostru latră în curte/ Aducând veşti cât mai multe.//”. Din acest tablou nu lipsesc mama şi fraţii. Poetul mărturisitor, aşa cum 1-aş numi pe Gheorghe Mecu, nu regretă nicio clipă cursul şerpuitor al vieţii parcurse. Există un ton moralizator în poemele referitoare la diverse evenimente trăite. Existenţa este împărţită între adolescenţă, tinereţe şi maturitate. Fiecare treaptă îşi are caracteristicile ei. Prietenii, oamenii întâlniţi evocaţi în aceste poeme sunt personajele în jurul cărora se încheagă poeticul. O dimensiune existenţială capătă poezia lui Gheorghe Mecu, în acest context. „ Viaţa vibrează în oraşul tăcerii/ În fiecare seară la restaurant în Cişmigiu/ Sunt oameni de afaceri, soldaţi şi ofiţeri/ Stau la masă, se prind la party./ Cea mai importantă moştenire este viaţa/ Pe care ne-au dat-o mama şi tata/ Care au rupt din viaţă de la ei/ Ca să îşi crească bine copiii.//” ( „Oraşul tăcerii” ). În acest areal existenţial, un loc important îl ocupă prietenia. Cine îl cunoaşte pe autor, poate spune că are un cult al ei. „Să fii prieten înseamnă mult/ Să-ţi respecţi semenul tău/ Să fii prieten şi la rău/ Respectând prietenul tău./ Prietenia este în căutare/ La omul mic şi la omul mare/ Prietenia nu o faci la întâmplare/ Nu legi prietenie cu orişicare./ Prietenia rămâne o veşnicie/ Atât pentru el cât şi pentru tine/ Pentru multă omenie/ Să-i fie bine şi lui, să-ţi fie bine şi ţie.//”( „Prietenia”). Mai ales în vremurile pe care le trăim azi, dacă prietenia „rămâne o veşnicie” este un dar, pe care numai cel care-l iubeşte pe Dumnezeu, o poate preţui. Dacă ar fi să ne gândim la spusele lui Juan Ramon Jimenez că „poetul nu este un filozof, ci un clarvăzător”, poetul Gheorghe Mecu reuşeşte să scoată din nisipul mişcător al vieţii acele fibre care emoţionează prin autenticitate şi prin curăţenia sufletului pe care îl aşază în versurile sale. Pentru acest autor poezia este oglinda în care se reflectă atât clipele fericite, dar şi cele urâte ale existenţei, iubirea şi dezamăgirea, credinţa şi firescul vieţii din satul natal. În acest volum se întâlnesc atât picturalul unei vieţi tradiţionale, cât şi experienţa unui om care a cunoscut creşterea şi descreşterea fiinţei umane. Este o poezie care te invită la meditaţie asupra a ceea ce înseamnă nimicnicia noastră în faţa atotputernicului Dumnezeu, care ne-a lăsat harul de a şti cum să trăim.
Mariana Criş
