După o emoţionantă şi instructivă lectură a jurnalului: „Et i America?…” al Mihaelei Albu, m-am pomenit zicându-mi: Dacă aş fi citit în tinereţe această carte cred că azi aş fi fost alt om. M-a marcat şi acum destul.
Mihaela Albu are un spirit de observaţie special, un suflet de o sensibilitate deosebită, o minte pătrunzătoare şi un mod de exprimare a gândurilor, a trăirilor personale „cu totul şi cu totul de aur” – te fericeşte, te îmbogăţeşte, te înnobilează. Relatările, povestirile sale capătă, sub condeiul iscusit al Mihaelei Albu, o desfăşurare cinematografică, numai că domnia sa nu se dezlipeşte de imaginile, de trăirile, aş zice de propriile cuvinte – rămâne tot timpul personajul central, viu, o vezi în acţiune, în mişcare, îi poţi palpa gândurile, sentimentele. Domnia sa înnobilează realitatea cu propriile-i viziuni, nu etichetează ci analizează, caracterizează subtil, ironic uneori, obiectiv şi lapidar întâmplări, situaţii, oameni, fenomene sociale, iar peste toate multiplele şi subtilele conexiuni pe care le face îşi lasă discret parfumul stilului său distinct şi distins. Mihaela Albu este o permanentă fugă în propria-i viaţă, după viaţă, în sensul înnobilării vieţii, cu gândurile sale izvorâte din cunoaştere, şi întru cunoaştere, îşi transformă prin forţa, profunzimea gândirii exprimate bucuriile în fericire, tristeţile în prilejuri de meditaţie. Rare ori citirea unei cărţi m-a încărcat cu atâta energie pozitivă, cu atâta poftă de viaţă, cu atâta dorinţă de a întreprinde eu însumi ceva pentru mine însumi, pentru semenii mei. Cărţile Mihaelei Albu sunt mai înainte de toate o invitaţie la viaţă, la bucurie, la acţiune. Cărţile Mihaelei Albu îţi devin, nu rareori, chemare la fapte pentru îmbunătăţirea propriei tale vieţi şi, în acelaşi timp, se insinuează discret în neplicticoase, ci în necesare călăuze. În sufletul meu, profund marcat de cărţile Mihaelei Albu, rămâne sâcâitoare şi încă fără răspuns, întrebarea: de unde ia autoare atâta energie, frumuseţe şi dăruire? Bănuiesc un posibil răspuns: cultura, voinţa, dorinţa vie de a oferi conaţionalilor săi cât mai mult din bogata sa experienţă de viaţă, din cunoştinţele sale vaste pe care cu viaţă le-a plătit, întru prosperitatea sufletească şi mentală a românilor pentru a le induce mental un comportament superior individual şi social, că de aceea li se adresează lor într-o superbă limbă românească.
Florin Saioc
