Însemnări de lectură – MAIA – UN ROMAN DE ION C. GOCIU -, CARE SE CITEŞTE CU MARE PLĂCERE

153

Nu am să mă refer la volumul întâi, am făcut-o la apariţie şi romanul de atunci, în aşteptarea celui de acum, şi-a găsit locul în biblioteca nu numai a mea ci şi a altora, sunt sigur, printre cărţile preferate ale literaturii române, de după 1990.

Sunt unii oameni care toată viaţa lor au scris. Chiar şi la vie. Scrisori către bunică, amintindu-şi de zilele când îl lua bunica pe genunchi şi-i descânta de deochi, scrisori bunului tată pe când era în armată că pierduse linia de ochire şi co-mandantul îl amendase cu o sută de lei, atâta avea nevoie pe vremea aceea să se ducă într-o seară la restaurant cu Lia, când îi venea rândul, fata soldaţilor de peste drum de unitate; lasă, fiule, o să-ţi arăt eu linie de ochire, doar şi tatăl său făcuse armata, dar, mă rog, îi trimetea suta de lei.
Scrisori iubitei şi desigur mamei amintindu-şi de leagănul de acasă şi de mângâierile ei.
…Şi câte şi mai câte scrisori, unde mai pui că unele poveşti care erau aşa de frumoase le rescria numai pentru el cum ar fi vrut el să se termine, totdeauna în favoarea celui care le citea. Şi pe care le povestea altora şi altora ca şi când le-ar fi trăit numai el, pe când cei cărora le povestea îi spuneau, Ioane, aici ai pus de la tine, Maria nu era a lui Constantin ci a lui Ilie de peste drum.
Şi domnul Ion C. Gociu, după ce a exersat aproape 70 de ani în memorie aceste poveşti de unul singur, multe din ele aflându-le de la moşi-strămoşi, le-a pus în dezbaterea celor dragi şi apoi s-a apucat să le scrie, bineînţeles cu îndreptările cerute de rude, dragul nostru să nu ne faci neamul de ruşine pentru că noi toţi, ca şi tine, am fost totdeauna oameni cu bun simţ, că de aceea purtam pălărie ca s-o ridicăm, când treceam unii pe lângă alţii.
Romanul „Maia” în două volume este o dramă până la urmă plină de senzaţional, scrisă cu deosebită măiestrie; dintr-o boabă de realitate cu destulă fantezie, ba aş zice pe alocuri cu prea multă, construind Împărăţia Împăratului Roşu care pe deasupra mai are şi o fată de măritat. Că în toate mai pune şi busuioc de la el şi mătrăgună de la alţii, asta ţine de arta romancieru-lui, de înflorirea nuielei de salcie lăsată peste noap-te de minerii care sapă în muntele de sare. Ar putea să fie totul adevărat dar nu sunt decât nişte umbre ale adevărului, că din lăieţii care au fost duşi la Bug puţini s-au mai întors în locul de baştină purtând aurul cu ei în toată lumea, fie în oiştea de la căruţă, fie prin loitrele sau leucile căruţelor şi, de ce nu, prin vreun clopot de la gâtul celui mai prăpădit catâr, care mereu rămânea în urmă, dar care pe oriunde se rătăcea era adus la şatră cu „hoo” de sătenii satelor prin care treceau; cine ar dori să se pricopsească cu un asemenea animal care mâine poimâne să fie îngropat. În fundul unei căldăruşe, asemenea cu celelalte căldări de aramă dar din care mereu curgea apa, fiind luate, ziceau lăieţii celor care le-ar fi trecut prin minte să le cumpere, că au luat-o pentru a o repara, că uite boierule curge, cum să vă dau asemenea gioarsă, uite aici căldare de aramă de 50 de cile. Şi jandarmii de jandarmi şi mai târziu miliţienii de miliţieni, cum să le treacă prin gând asemenea născociri din minţile pline de visuri ale lăeţilor! Poate mai târziu, şi numai când toporul a căpătat coadă s-a putut să fie tăiată în masă pădurea. Şi domnul Ion C. Gociu ştie că aşa s-a întâmplat şi cu aurul lăieţilor şi, desigur, şi al lui Trifu, dacă Maia nu l-ar fi cunoscut pe Shimi, care şi el joacă la două capete, dar cum spune autorul „sângele apă nu se face”. De aceea, rămân la părerea că romanul este o poveste adevărată la care fantezia adaugă flori şi parfum pentru toate vârstele. De talentul autorului ce să mai vorbim! Nu am să insist pe acţiunea romanului cu duceri şi întoarceri, cu unele repetări pentru a și le fixa cititorul mai bine, le-aţi citit şi dumneavoastră, eu rămânând impresionat de satul lui Trifu în care se împrumută până şi gâscanii dacă sunt de rasă şi, dacă se taie o găină, cum să nu fie chemaţi la masă şi sora şi fratele?
Şi averea cât e ea, aur sau cenuşe se împarte între fraţi cât de cât în părţi egale, altfel blestemul destinului şi al şarpelui le face parte tuturor după vrerea Domnului. Iată, domnule Ion Gociu, de ce te iert că închei romanul printr-o dramă dacă asta ţi-a fost voia.
Domnule Ion C. Gociu, prin aceste cărţi pe care le-ai scris din toată inima, ne-ai demonstrat la toţi că eşti un scriitor. Eu, ce să zic, chiar dacă unii nu te au la inimă, chiar dacă domnia ta îi ai pe toţi la suflet, scrie domnule Ion C. Gociu, că scrii bine şi eternitatea îţi va fi recunoscătoare.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here