Însemnări de lectură – Din Bibliopolisul gorjean

166

carte 11. Legenda Imuroasei

Eugenia Bodnar şi Dumitru Dănău se înfăţişează cititorilor între 5 şi 90 de ani cu legende culese din zona Arcanilor, de pe Valea Jaleşului şi de pe Valea Sohodolului. Eugenia Bodnar a ajuns la semnatarul acestor rânduri prin intermediul poetului şi Actorului George Drăghescu, bucurându-se de recomandarea călduroasă a acestuia.

Am primit astfel o „cărticică de-o seară” – vorba lui Tudor Arghezi – de numai 24 de pagini. Văzând-o, am avut brusc revelaţia că şi în Brădiceni, Ionel I. Buligan, Nicolae Al Lupului, Ion Căpruciu au făcut acelaşi lucru tezaurizator. În „Legenda Imuroasei”, Eugenia Bodnar adoptă statutul modest de repovestitoare: una talentată, cu o memorie intactă, depozitară a unor eposuri folclorice şi a unor toposuri populare şi tradiţionale, transmise din generaţie în generaţie de milenii şi de veacuri. Fiica sa, Diana Bodnar, contribuie cu 4 ilustraţii naiv-etnografice. carte 2Legenda în sine se vrea o resuscitare a celebrului cult local al strămoşilor, despre care eu însumi am scris în „Ritualul morţii şi înmormântării în Gorj”. Şi este o târzie reiterare – binevenită în actualul regim politic, de pauperizare şi de alienare a spiritului naţional – a mitului haiducului, grefat pe motivul iubirii în castă (în ceata de haiduci) şi pe tema invaziilor turceşti, alungaţi mereu din aşezările româneşti doar de haiduci. Ritmul trepidant al acţiunii, intriga ţesută circular, o epică presărată cu evenimente dramatice, închisă în cercul hermeneutic al relatării triste a bunicului, economia mijloacelor stilistice (la nivelul aşa-zisului „”grad zero” al scriiturii), spontaneitatea, oralitatea limbajului, echilibrul între antiteze (utopia fabulosului şi realitatea istoriei) asigură întreprinderii Eugeniei Bodnar verosimilitate şi capacitate de a seduce cititorii (repet, mai mici sau mai mari).

2. Comoara din legendă

„În fiecare legendă stă îngropată o inestimabilă comoară” – aş rezuma şi volumul (al câtălea oare ?) aparţinând prodigiosului istoric, critic, cercetător, poet şi traducător Dumitru Dănău, din Arcanii Gorjului (mai exact din Câmpofenii, al cărui fiu sunt eu însumi, ca nepot al eroului de front din cel de-al doilea război mondial, Vasile Popescu, mort în Crimeea, în 1942, la numai 29 de ani, împuşcat în frunte în timp ce-şi săpa tranşeea, focurile încrucişate ale mitralierelor ruseşti şi sub raidurile avioanelor inamice). Intitulată chir „Comoara din legendă”, cartea este dedicată părinţilor Paraschiva şi Constantin şi deopotrivă „acestui cosmos special numit VALEA JALEŞULUI”, centrat de Dumitru Dănău în jurul nuclonticului „neam al Stăncă- IONI – lor”. Tematic şi ideatic, cele 180 de pagini sunt un elogiu adus cu profundă dragoste patriei şi pământului natal. Cele 21 de piese (povestiri, poveşti, anecdote, memorialistică, studii şi alte consemnări din vârtejul, neîncremenit, al timpului) sunt reminiscenţe mitico-folclorice (datini, tradiţii, credinţe, evenimente îmbogăţite imaginar de reinterpretări mai mult sau mai puţin ficţionale) şi în situează pe AU(C)TOR în galeria creatorilor şi oamenilor de cultură ai zonei, dintre care i-aş reaminti pe Ion Rădoi, Vasile Cărăbiş, Grigore Pupăză, Titu Rădoi, Vasile Sichitiu, Dan Pupăză. Literar, stilistic, Dumitru Dănău rămâne acelaşi adept al compoziţiilor de recuperare a trecutului. Ideea descinde din doctrina romantică, dar abordarea scripturală se circumscrie realismului magic şi obligatoriu explorărilor inconştientului colectiv, impregnat de sacru. Astfel, Dumitru Dănău pare – şi poate chiar este – un adept involuntar al transmodernismului românesc, în varianta gorjenească. Textele sunt elaborate îngrijit, cu acelaşi estetism de factură implicit epico poetică.

3.O poetică (transtextuală) la purtător

O lectură paradigmatică îi oferă iubitorului de (trans)istorie voluptăţi similare celor dăruite literaturii române de Ion Creangă, în Moldova, şi Nicolae Al Lupului, în Oltenia. Filonul rural, speculat cu armele naraţiunii de „modernism Înalt” şi de mai tânărul prozator Lazăr Popescu (în „Eşecul cartofilor cruzi”) ori de regretatul Titu Rădoi (în „Cântec mare de petrecut”), pe linia unei modernităţi clasice, ăi vine lui Dumitru Dănău ca o mănuşă. Este „ţăran” din moşi-strămoşi, şcolit însă, dotat cu talent înnăscut, dublat de elan vizionar. Un critic ca mine, deloc grăbit, îşi rezervă dreptul de a schiţa – în numele autorului propriuzis – o poetică personalistă şi personantistă, poate paradigmatică dar poate şi intuită fericit, sub semnul acumulărilor bibliografice şi al saltului calitativ din ritm interior în formă socială. Sentimentul, deşi fundamentează discursul, permite zidirea pe el a unei concepţii originale. Această originalitate, autocenzurată eminamente ştiinţific ,(vorbesc de etnologie, de antropologie, de folcloristică, de mitologie, de istoriologie) trimite „Comoara din legendă” în „câmp transdisciplinar”. Acolo, adică în acel spaţiotimp virtualsemantic, imaginal (cu aparenţă de spectru dar şi de corp concret, pipăibil cu ochii minţii) şi ontologic, povestirea „este un nepieritor izvor de amintiri şi icoane”. Di el ţâşnesc mereu „pagini ciudate dintr-o bizară istorie”. Mitologia locală este resuscitată de „curiozitate, sete de cunoaştere, de înregistrare pe misterioasa peliculă a memoriei”. Amintirile sunt ele însele „transfrontaliere”, adică ele transgresează limbajul cotidian, împingându-l în domeniul reinvenţiei de situaţii, personaje, intrigi cândva zice-se adevărate, având rădăcini înfipte, adânc, într-un bogat şi mândru ancestral. „Ce a ţinut de viaţă, muncă, datini, izbelişti, – citez dintr-o „bucată” dănăuană -, dar şi de bucurii şi, de tainele nedesluşite ale existenţei, sunt povestite, anonim, în cântece bătrâneşti, doine, elegii, balade ziceri – tezaurul de duh al locurilor (s.m. I.P.-B.), niciodată uşor pieritor”. Indubitabil, demersul filologic al lui Dumitru Dănău este şi unul de hermeneutică aplicată, căci el nise prezintă „ca o întemeiere a celor spuse în alte zile”, şi în alţi ani, şi în alte veacuri. „Secvenţa de viaţă” intrinsecă primeşte, punctual, şi comentariul transcendent, în sens genettian (profan). Căci „sesizând expresivitatea şi gravitatea metaforică a limbajului”, Dumitru Dănău face ca amintirile sale să capete tâlcuri şi mai adânci, iar spusele: „culori şi arome de haz şi înţelepciune, în stare să capteze atenţia oricărui ascultător” şi benevol cititor actual”.

Ion Popescu-Brădiceni, Doctor în litere

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here