Însemnări de lector – 1922: „Gorjul istoric şi pitoresc” în anul Încoronării de Gheorghe Nichifor

438

1. Desprinderea de elită
„Gorjul istoric şi pitoresc” e o carte a lui Alexandru Ştefulescu apărută în 1904 la tipografia lui N.D. Miloşescu, Furnizorul Curţii Regale. Antonie Dijmărescu şi cu mine, el directorul Editurii „Al. Ştefulescu”, eu, consilierul ei editorial, i-am reeditat-o, în ediţie anastatică, în 1996, la Imprimeria „Oltenia”[1].
Cartea doctorului în istorie Gheorghe Nichifor se menţine în acelaşi regim topofilic şi-n acelaşi teritoriu al patriotismului (g)local al Gorjului istoric şi pitoresc revăzut retroactiv şi transversalic nu numai în an 1922, cel al Încoronării[2], ci până în 2021.
Îmi încep cronica prin a preciza că şi această nouă contribuţie a lui Gheorghe Nichifor îşi asumă reflectarea unei teme de cercetare, în publicaţiile şi editurile din Gorj, deosebită ca semnificaţie în istoria modernă a Europei, inclusiv cea a României; este vorba de serbările Unirii Celei Mari de la 1918 şi de ceremonialul de Încoronare de la 1922.
Abordând problema Monarhiei în România, autorul acestei necesare întreprinderi se desprinde din elita savanţilor contemporani prin replierea în câmpul de epocă al evenimentelor „la firul ierbii”, încât ne creează iluzia că atunci când relatează succesiunea diverselor activităţi, acţiuni, momente se află printre participanţii emoţionaţi, transfiguraţi de conştiinţa de-a fi martori oculari, li se alătură umăr la umăr, în marea unei poporaţii mândre că îi e dat să se implice într-o asemenea crucială (r)evoluţie politică, socială, naţională, economică şi cultural-literară. Cum a apreciat şi celebrul A.C. Cuza, la anul 1929, puterea de viaţă a gorjanului e dătătoare de fond şi formă într-o stare de civilizaţie şi de cultură cetăţenească prosperă şi conformă gradului lor de trai (decent măcar, dacă mai rar îmbelşugat – n.m.,IPB.)[3].

2. Transcriptor talentat
Îmi amintesc de Jean-Jaques Rousseau şi de-o teorie politeistă a lui: „şi politica l-a făcut pe om (aşa cum este). Or, Gheorghe Nichifor e şi politician nu departe de gândirea unui Thomas Piketty, în viziunea căreia „politician” înseamnă „cetăţean” (ci nu ca acum, în cazul unuia ori altuia, „înşelător al cetăţenilor”[4].
Astfel dintr-un „Cuvânt înainte” ni se precizează că Momentul Încoronării a avut dintotdeauna o încărcătură simbolică, devenind o veritabilă trăsătură identitară a instituţiei „monarhice” căreia poporul român, in integrum, i-a fost fidel necondiţionat. Iar faptele istorice aşa arată cum conchide şi Gheorghe Nichifor: „Meleagul Jiului de Sus a fost, indiscutabil, dintotdeauna, gazdă binevoitoare sau adăpost de nădejde pentru mai marii statului nostru” (deci inclusiv familia regală – n.m.,IPB.)”. Locuitorii spaţiului Gorjului au trăit în spiritul ataşamentului faţă de tron, împletind sacrul cu profanul.
În această minunată carte de istorie povestită cursiv demarează în cel mai motivat context hermeneutic, întoarsă, filă cu filă istorică, înspre originile voievodale, chiar până în secolul al XIV-lea la Litovoi. Fără să pregete, ca şi alţi reputaţi istorici actuali, istoricul se metamorfozează, hasdeian, în transcript talentat al unor tradiţii populare, legende, parabole, alegorii. Astfel s-au bizuit pe gorjeni Mircea cel Bătrân, Vladislav, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr, Neagoe Basarab, Radu cel Mare, Radu Paisie, Radu de la Afumaţi, Moise Vodă, Vlad al VII-lea, Mircea Ciobanul, Pătraşcu cel Bun, Petru Şchiopul, Alexandru Mircea, Mihnea Turcitul, Alexandru cel Rău, Mihai Viteazul (a cărui mamă e originară, pare-se, chiar din Gorj – n.m.,IPB.).
Această înşiruire de domnitori bravi ori laşi, patrioţi ori setoşi de putere, a depins – după cum afirmă şi Hegel – de specificul Europei în concepţia căreia libertatea frumoasă de tip patriarhal a evoluat înspre dezideratul de «tărâm al fericirii». „Fericit este acela care şi-a croit soarta conform caracterului său propriu, voinţei şi bunului său plac, bucurându-se astfel de existenţa sa”[5].

3. Civitas Imaginalis
Gheorghe Nichifor nu-i uită însă nici pe martirii C. Brâncoveanu, T. Vladimirescu, ori pe moşnenii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Sute de personalităţi împânzesc cele 186 de pagini, zeci de toponime, nume de localităţi, sunt presărate în traiectul fabulos cu un îndrituit îndemn la preţuirea, la valorificarea unui aparat critic minuţios, de veritabil inaugurator de paradigmă întemeiată pe o puzderie de articole semnate în eon de dascăli, ziarişti, istorici, intelectuali, oameni de condei (volumul cuprinde 432 de note de subsol, vădind o muncă de arhivă impresionantă – n.m.,IPB.).
În ceea ce mă priveşte, eu doresc să subliniez orientarea lui Gheorghe Nichifor spre destinul Casei Regale de România, a cărei contribuţie la formarea României de ieri şi de azi este glorioasă, bogată în realizări, în cea mai lungă perioadă din istoria noastră naţională (de la Carol I la Mihai I).
Dacă un scriitor român ar scrie un scenariu de film de epocă micburgheză, provincială, însă de „Civitas Imaginalis”, ar trebui să-şi aşeze, secvenţă cu secvenţă, pe axa istorie-utopie, una definită kairotic, de Sorin Antohi ca pendinte simultan şi de utopologie şi de «mundus imaginalis» (adică de lume terţă, transistorică, nici istorie nici mit/ şi istorie şi mit, încât, caragialmente, din dilema istorie vs mit nu vom putea ieşi – şi nici istoricul târgujian n-avea cum să nu se comporte aidoma unor Henry Corbin şi Sorin Antohi[6].
Se găsesc atâtea elemente de ceremonial al cotidianităţii curente dar şi de spectaculoase bătălii cu duşmanii invadatori în acest nou gest de reconstituire de tip frescă, intitulat emblematic «1922: „Gorjul istoric şi pitoresc” în anul Încoronării» de către eminentul dar şi semantopragmaticul „cronicar” Gheorghe Nichifor, comparabilă ca tematică şi abordare integrativă cu un roman dedicat de Ion Cepoi Târgu-Jiului incipient din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1832-1894) [7].

4. Uimitoarea vitalitate a sintezei
În Târgu-Jiul lui Gheorghe Nichifor sunt evocate într-o literatură tranzitivă şi corect transvaluată cinema „Căldăruşe”, bisericuţa din Polovragi, eroismul Ecaterinei Teodoroiu, figura medicului Nicolae Hasnaş (cel care a salvat-o pe muica mea Lucsiţa Mocioi-Popescu de friguri cu chinină, pe care i-o aducea lunar cu şareta-i proprie de la Târgu-Jiu – n.m.,IPB.), exilul lui Carol al II-lea şi al Elenei Lupescu în Portugalia (unde regele şi moare în 1953), vederile procarliste ale lui Gh. Tătărescu şi Gr. Iunian, amplasarea lui Mihai I cu domiciliul într-un sătuc gorjan Dobriţa, într-un conac al lui Petre Bumbaru – n..m.,IPB.) păzit de armată.
În Târgu-Jiu, procarlismul a avut aderenţi numeroşi, ca de pildă Al. Popescu, V. Arjocianu, generalul Jujescu, colonelul Chiliman, preotul Gh. Gâţă. Maria Dumitrescu-Bumbeşti ş.a. Despre Mihai I aflăm că educaţia sa „transdisciplinară” avant-la-date s-a desfăşurat ca o călătorie efectuată între 11-28 iunie 1931 şi în Gorj (adică la Polovragi, Pasul Lainici, Runcu-Izvarna, Tismana, Baia-de-Aramă, Podul de la Târgu-Jiu, Vădeni, Sohodol, Vladimir, Cloşani, Izvorul Salcâmilor), patronată pedagogic-spiritual de Nicolae Iorga.
Mai departe îi las pe cititori să savureze încântătoarea întreprindere de localism creator a lui Gheorghe Nichifor întrucât folosul experienţei beletristicoistorice prin contact nemijlocit (al creierului şi al ochilor, al inimii şi al celorlalte simţuri – n.m.,IPB.) e reciproc profitabil; ba, pe deasupra, şi sursă de bucurie şi încredere în propriile forţe de-a birui în lupta pentru o viaţă mai bună.
Cât priveşte Actul Încoronării şi ecoul său în Gorj acesta a constat într-o construire a Catedralei Reîntregirii la Alba-Iulia, în distribuirea prin şcoli, instituţii culturale, autorităţi locale (pictate de Costin Petrescu – n.m.), a busturilor regelui şi reginei (adică a lui Ferdinand şi al Mariei); de la Gorj a fost pregătit un grup de localnici pentru a-l întruchipa pe Tudor Vladimirescu. Şi în Gorj programul „Serbărilor Încoronării” a prilejuit Te-Deum-uri la toate oraşele şi comunele rurale, la toate bisericile şi şcolile; toate cele trei zile au fost zile de sărbătoare, toată suflarea bucurându-se de timp liber, fabricile şi magazinele fiind închise. Foarte activi s-au arătat aceiaşi Nicolae Hasnaş, I. D. Isac, Ştefan Bobancu ş.a.
Închei aceste note de lector cu un citat din Nicolae Iorga care, subliniind „uimitoarea vitalitate a sintezei” care a fost poporul român şi capacitatea acestuia de a se impune „prin calitatea rară de a exprima judecăţile unei lumi despre ea însăşi” la care, deseori Gheorghe Nichifor se raportează impetuos şi sigur pe condei[8].

Bibliografie:
1. Al. Ştefulescu: „Gorjul istoric şi pitoresc”; Editura „Alexandru Ştefulescu”, Târgu-Jiu, 1996, Imprimeria „Oltenia”
2. Gheorghe Nichifor: 1922: „Gorjul istoric şi pitoresc” în anul Încoronării; Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2022
3. Vezi A.C. Cuza: Despre poporaţie. Statistică, teoria, politica ei. Studiul economic politic; ediţia a II-a revăzută şi adăugită; Imprimeria „Independenta”, Bucureşti, 1929, pp.386-387
4. Roberto R. Aramayo: Rousseau. Şi politica l-a făcut pe om (aşa cum este); Editura Litera, Bucureşti, 2020; traducerea de Bianca Popescu, p.10
5. G.W.F Hegel: Prelegeri de filozofie a istoriei; traducerea Petru Drăghici, Radu Stoichiţa; prefaţă: Adrian-Paul Iliescu; Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p.51
6. Sorin Antohi: Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română; Editura Polirom, Iaşi, 1999
7. Ion Cepoi: Zmeul de hârtie; Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Populare Gorj, Târgu-Jiu, 2004
8. Nicolae Iorga: Bizanţ după Bizanţ; Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1978, p.254
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here