Afirmat foarte recent cu o proză memorialistică, pliată atât pe realităţi sociale cât şi pe o indelebilă experienţă biografică (Din Văianu la Toronto, 2010), prozatorul ION C. GOCIU (n. 1934) a reconfirmat din plin valoarea debutului cu volumul de nuvele Cireşe amare (2011), înscriindu-se, în acest sens, pe o tradiţie a prozei gorjeneşti, coborâtoare din Nicolae al Lupului şi ajungând, prin Sabin Velican, Constantin Uscătescu, lunian Th. Ciobanu, la scriitori mai recenţi, unii din ei optând pentru alte tehnici şi inginerii narative.
Densul roman al concitadinului nostru ne-a amintit, atât prin tematică, dar cât mai ales prin destinul itinerant al personajelor, de nuvela „Drumul Sevastopolului” a scriitorului Sabin Velican (1941), de romanul „Golgota, dragostea mea” (1995 ) de Constantin Uscătescu, ba chiar de Memorialul de război în Răsărit (scris înainte de 1989), încă inedit, al prozatorului lunian Th. Ciobanu, necunoscute încă de scriitorul în cauză… Ceea ce aduce, însă, nou autorul Maiei este, fără putinţă de tăgadă, problematica de substrucţie social-politică a unor etnii, pe care înfloreşte o frumoasă poveste de viaţă şi de moarte, de-a dreptul senzaţională, culeasă din anii de răstrişte şi teroare ai războiului (1941-1944), cu prelungiri până în zilele noastre. Probabil volumul următor va surprinde mai bine viaţa social-politică a romilor, cu accent pe a doua generaţie…
In cazul dlui Ion C. Gociu, avem de-a face cu un autor de concepţie clasică, foarte interesant, atent nu numai la conţinutul inedit al evocării, dar şi la construcţia textului na¬rativ în ansamblu, registrul diegezei „dorice” întreţesându-se cu subiectivismul consemnărilor jurnaliere, în binecunoscuta convenţie a genului. E, altfel zis, vorba de o proză foarte bine dozată ficţional şi episodic, impresia de autenticitate fiind puternică şi plină de antren. Avem aici, in extenso, drama unei familii de supravieţuitori, în care se reflectă accidente, mentalităţi, conştiinţe şi ideologii proprii unui întreg secol românesc.
Maia este un roman social şi de moravuri, inspirat din realităţile crude ale dictaturii antonesciene, evocând pogromul din 1941 şi deportările ţiganilor nomazi şi sedentari, din 1942-1943, în Transnistria. Eroina, fiica unei familii de evrei din Iaşi, adoptată prin forţa împrejurărilor de o şatră de lăieţi din părţile Ciulniţei ce va fi deportată dincolo de Nistru, în lunca Bugului, îl va cunoaşte pe Trifu din „şatra lui Mihai”. Bărbatul, mai în vârstă decât adolescenta, nu era altul decât ţăranul român Trifon Mogoş, care, abandonând, în împrejurări tragice, marşul forţat al armatei române spre Răsărit, îşi găsise şi el refugiul în anonimatul nomad de pe lângă localitatea transnistreană Suha Balca, devenind mai apoi bulibaşă, împovărată cu modul de viaţă impus şi sub această identitate, tânăra familie are de înfruntat mari lipsuri şi prejudecăţi etnice, revenind în cele din urmă pe meleagurile româneşti. Dat mort şi declarat erou, Trifu nu poate să-şi declare identitatea şi să revină în satul natal, unde Margareta îi ţinuse soroacele şi primea cuvenita pensie. Iar când Maia, prin 1950, încearcă să clarifice lucrurile şi să-şi caute astfel dreptatea, apelând la un căpitan de securitate, de etnie evreu ca si ea, constată că noul regim instalat în România postbelică nu-i va putea ajuta cu nimic, dimpotrivă, odios şi absurd, le pune viaţa în primejdie (urmând, ca prin 1960, sa relanseze o politică a stabilizării şi integrării nomazilor).
Devenită studentă la Conservatorul din Bucureşti, Brânduşa, fata Maiei, îşi va cunoaşte fratele vitreg, devenit ingi¬ner, împărtăşindu-i întreaga istorie a familiei. Tânărul Petrică Mogoş, venit să-şi viziteze mama la Valea Mare, cunoscuse acolo pe lăieţele Mărita şi Brânduşa, dar va avea surpriza de a citi, la Bucureşti, însuşi jurnalul ţinut de Maia (pe numele de lăiaţă Mărita), de-a lungul anilor de prigoană. Adevărul, răscolitor şi crud, este, de fapt, un document de viaţă socială, bine dozat narativ, în creionări portretistice memorabile.
Paralel cu drama noului cuplu Trifu – Mărita (alias Trifon – Maia), autorul evocă o lume autentică a satului românesc – localizarea are un caracter mai general, căci Valea Mare poate fi localizată atât în Gorjul tradiţional, cât şi în alt sat românesc, situat „la aproape 30 de km de târg”…
Descrierile de locuri şi oameni, de obiceiuri şi mentalităţi, din care exultă o oarecare indignare nostalgică, însă fără paseismul şi idilismul semănătorist, precum şi aducerea în pagină a unor specificităţi lexicale (ce-şi găsesc explicarea, de fapt, într-un Glosar final, destul de sugestiv într-o posibilă localizare), conferă lucrării savoare şi autenticitate, naturaleţe şi spirit de observaţie.
Maia este un roman bine scris, de o cursivitate surprinzătoare în declicurile sale episodice, aducând în literatură anii războiului din urmă, cu acea sarabandă a nenorocirilor abătute peste etnii şi popoare, într-o încleştare incriminantă şi absurdă. Prelungirea acţiunii până în zilele noastre este destul de grăitoare pentru destinul unei comunităţi, parte integrantă a societăţii româneşti, a cărei problematică rămâne în continuare de actualitate.
Prof.dr. Zenovie Cârlugea
