Dintotdeauna am vrut să descos o realitate: cum poate timpul să stea în loc în ceea ce înseamnă paradigma tradiţională ,,categoria celuilalt’’, categorie originală, categoria alterităţii, înscrisă în codul genetic al umanităţii? Şi totuşi răzbat din aceste mici sau grele lupte unii indivizi ce rămân neconfiscaţi de istoria mare şi îşi impun micile istorii personale? Înţelegeam că biografiile sunt rezervate personalităţilor istorice de calibru, necaptivi ai contingentului şi care nu pot sta într-un con de umbră orice tratamente ar aplica asupra lor contingentul.
Cum se transformă o prietenie într-o relaţie conflictuală precum relaţia lui Abou Abed cu Abou Stef? Sunt reversibile acestea? Voi folosi în demonstraţie o …poveste a doi prieteni, un băiat şi o fată…Face parte din romanul ,,Răsfăţatul’’.
În ce-am făcut am vrut totdeauna să scot ce e mai bun din mine. De fapt de copil am fost într-o luptă permanentă cu mine: îi spuneam mamei:
-Mamă, sunt 6 pe loc la Liceul Economic!
-N-are nimic, mamă!
-Cum? Păi pe 36 de locuri suntem peste 200 de copii! Trebuie să înving 170 de copii!
-Nu, mamă, tu trebuie să te învingi pe tine! Cu propriile goluri te lupți! Să le acoperi cu cunoștințele necesare. Cunoștințele temeinice și încrederea ta în temeinicia lor te vor feri de rătăciri în momentele cu emoții mari ale examenelor.
Și astfel, tot luptând cu mine, am ajuns să fiu pe locul I și la admiterea în liceu, și la bacalaureat și pe primele locuri și la admiterea în facultate. Îmi amintesc astfel că mă împrietenisem cu fata unui mare bogat chiar la admiterea în liceu. Aveam nume apropiate, eu M, ea N și am stat în bănci paralele. Tot vorbind despre noi, despre frați, vecini și părinți, am uitat de emoții, astfel încât examenul a fost, cum spunea mama, că întâmplarea subiectelor de examen ajută pe cel pregătit, ceva banal. Am fost primul pe listă și sub mine ceilalți 200. Venind toamna, fata bogatului văzându-mă în uniformă, la liceu, a venit spre mine:
-Ai luat?
-Da.
-Cum? Că te-am căutat de mai multe ori pe listă!
-Primul.
Ea căutase numai sub ea. Fusese a treia.
Am trăit lucruri ciudate în această prietenie cu ,,animala mea copacă’’ pentru că am devenit, până în clasa a XI-a la început, cei mai buni prieteni. Un fel de spălare de creier de genul: cum poate fi America prietenă cu România! Sau evreimea cu creştinătatea. Halal prietenie: totul în defavoarea României şi a creştinătăţii, care eram eu. Chestiune pe care am mai trăit-o și altădată în viață când mă credeam prieten cu o profesoară, halal prietenie și asta nu mai era nici măcar fata bogatului, era ,,nonname” cu o dorință de răzbunare pe un copil de profesor și mama era profesoară. Fiica unei profesoare o terorizase toată copilăria, fiindcă o întrecea la învățătură și ea credea că pentru că avea mama profesoară. Fata devenise doctor și știm mulți ce grea era admiterea la facultate pe vremea lui Ceaușescu la medicină și la toate. Avea cartea valoare. Făcându-mi mie rău credea că-și va exorciza fantoma copilăriei. Eu nu cred că a reușit deși și-a făcut după asta și operații estetice să pară că zâmbește…doar eu știu că nu-i râsul ei.
Mulțumesc domnului profesor de economie că m-a readus la lungul nasului meu. Slăbisem la învățătură dinspre clasa a IX-a spre a XI-a și palma pe care mi-a dat-o în clasa a XI-a a fost meritată:
-Oprește-te din scăderea la învățătură! Ține minte: ea poate orice! Banul tatălui ei îi va deschide orice poartă. Și ale tale se vor deschide. Mai greu însă cu muncă, dar, dacă renunți și la muncă, ești pierdut.
…și mi-a luat ghiozdanul din bancă de lângă ea, mutându-l în ultima bancă. Restul îl știu și colegii noștri de liceu.
Viața mi-a demonstrat că vorbele profesorului meu fuseseră vrăjite: doctoratul fusese ,,ușor’’ de obținut de către ea chiar de la cel mai exigent profesor al meu din facultate, profesorul de statistică, soțul ei era ba șef al Finanțelor, ba profesor universitar, ba prefect, ba toate deodată astfel că ziua lui de lucru depășea 25 de ore ca venituri, iar eu am câştigat toată viaţa într-o zi poate mai puţin decât ei într-o oră. Un fel de Patrick Swayze cu colonul praf amestecat în ceva ce va muri, dar nu va înțelege, pentru că ochiul dracului nu-l va lăsa să vadă prin el și va privi tot cam, sașiu sau, cum se spune, ca curca-n lemne. Pot banii orice. Tatăl meu zicea că munca învinge banul și latinii tot așa spuneau: ,,labor omia vincit improbus’’. Am mers în continuare pe calea muncii și a iubirii de darurile lui Dumnezeu.
De atunci n-am mai schimbat nici un cuvânt cu ,,animala’’.
Peste ani mulţi iată ce m-a aruncat în această reverie: doamna profesoară Elena Cornoiu de la Colegiul Naţional ,,Spiru Haret’’ din Târgu-Jiu, doctor în istorie, câştigă cu proiectul dumneaei o finanţare pentru a implementa un proiect educaţional original, o metodă creativă şi colaborativă de predare a istoriei Holocaustului, altor genocide şi a drepturilor omului.
După participarea la seminarele institutului Olga Lengyel, organizaţie neguvernamentală cu sediul în NewYork, ce are un parteneriat din 2012 cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România ,,Elie Wiesel’’ şi interacţiunea cu cercetători şi practicieni în domeniu prin care şi-a dezvoltat competenţele în ceea ce priveşte respingerea comportamentului antisemit şi promovarea drepturilor omului, după antrenarea locului său de muncă, Colegiul Naţional ,,Spiru Haret’’ din Tg-Jiu în implementarea acestui proiect obţinut de dumneaei prin trudă, poate răspunde la câteva întrebări?
Oare pe cei doi prieteni îi poate împăca ceva sau niciodată omenirea nu va putea integra diferenţa şi vom merge astfel la nesfârşit, cum citeam undeva: omul diferit a fost reprezentat pentru greco-romanii educaţi de barbar, pentru naţionalişti străinul, pentru suveran vasalul, pentru alb negrul sau galbenul, pentru creştini…evreul?
Să-i lăsăm doamnei profesoare timp să ne dea răspunsul la întrebare şi să pregătească împreună cu elevii dumneaei diseminarea cunoştinţelor acumulate cu ocazia implementării proiectului câştigător şi să ne reamintim, printr-o poezie de masacrele cu conţinut antisemit din România. Poezia se numeşte ,,Eroii noştri”‚ şi pomenim despre masacre şi Holocaust tocmai pentru a nu uita faptele reprobabile din istorie.
De când lumea, doar povestea
Ne adoarme-ntotdeauna
Şi-i mai caldă fericirea
Când se-aprinde-n noapte luna.
Mituri şi istorii spun
De-un Sisif, Orfeu ori Isis
Şi Osiris, de-un Oedip,
De-Odiseu, Icar, Narcis,
Chiar şi de-un Pygmalion…
Legendar la noi rămâne
Mult cumintele Ion
Care fără cal troian,
Fără vicleşug ori sete
De-avuţii din alte vetre
Decât cele moştenite
De la bunii săi primite,
A rămas ca să-şi cultive
Ogorul şi să-şi păzească
Cinstea, glia românească,
El – oşteanul fără chip
El – martirul de la Treznea,
Din Moisei şi de la Ip,
De la Mărăşeşti, Oituz,
Brand, Cerişa ori Carei,
Şi ca dânsul toţi Ionii
Şi toţi Gheorghii, fraţii mei
Care-au însemnat pe cerul
Veşniciei luminiş
Pentru cei care muriră
Şi pe Jii, şi-n Păuliş…
Victoria Stolojanu-Munteanu
