Îndemn la Cunoaştere ! (II)

183

‘Puterea cârmuitorilor era consideratã ca fiind necesarã; dar, în acelaşi timp, ca primejdioasã în cel mai înalt grad. Era privitã ca o armã cu douã tãişuri, pe care stãpânitorii o puteau folosi tot aşa de bine împotriva propriilor lor supuşi ca şi împotriva duşmanilor de afarã.

S-a socotit cã era mai bine sã se încredinţeze puterea unui animal de pradã mai puternic ca altele, decât sã se îngãduie nenumãraţilor vulturi de pradã sã-i jefuiascã necontenit pe membrii cei mai neajutoraţi ai societãţii. Fiara de pradã socotitã a fi mai puternicã a fost astfel însãrcinatã sã le ţinã în frâu pe celelalte. Numai cã regele vulturilor nu se putea dezbrãca de nãravul de a jefui turma, nãrav pe care-l împãrtãşea cu toate celelalte scorpii; era, prin urmare, nevoie ca membrii societãţii sã fie într-o veşnicã atitudine de apãrare împotriv a ciocului şi ghearelor sale. ’’(John Stuart Mill, Despre libertate)
Drumul spre Democraţie a fost unul lung şi complicat, cu pierderi semnificative suferite şi numeroase situaţii de conflict. Astăzi, Democraţia reprezintă un ideal, întrucât valorile pe care aceasta le promovează fascinează marea majoritate a oamenilor, devenind astfel un basm al omului « matur », pentru care întreaga societate reacţionează la voinţa acestora.
Însă, într-o analiză atentă aupra oricărei societăţi democratice, se observă că aceasta nu este şi nu poate fi perfectă, : Oamenii au în continuare nemulţumiri, probleme, neajunsuri, pe care uneori societatea nu doreşte sau nu poate să le îndeplinească. Acest aspect este surprins de Benjamin Constant într-un Discurs rostit la Ateneul regal de la Paris, în 1819, conform căruia, ‘‘pentru libertatea modernã, pericolul constã în faptul cã, absorbiţi de exerciţiul independenţei noastre private şi de neurmãrirea intereselor particulare, noi am putea renunţa cu prea multã uşurinţã la dreptul nostru de participare la puterea politicã’’ . Gravitând în jurul acetui aspect, José Saramago construieşte o adevărată situaţie ipotetică de blocaj democratic, în urma unei invazii de “epidemii” de voturi albe. Astfel, în romanul Eseu despre luciditate, într-o capitală fictivă au loc alegeri legislative, în urma cărora se constată faptul că voinţa oamenilor urmează o formă paradoxală de neupunere civică, alegând să nu aleagă !!! Luciditatea îi determină să voteze în alb în proporţie de 80% la cel de-al doilea tur de scrutin, instaurând starea de asediu. În plus, tentativele guvernanţilor de a reveni la starea de ‘‘normalitate’’ se dovedesc ineficiente. Aceştia retrag forţele de ordine (poliţie, armată, gunoieri), cu scopul intaurării haosului în oraş, pentru a scoate în evidenţă efectele negative ale dipariţiei legitimităţii guvernanţilor. Iată deci o problemă majoră ce necesită o dezbatere serioasă pentru o societate democratică: în ce măsură boicotul reprezintă o epidemie la adresa democraţiei ? Cum trebuie să se comporte cei guvernanţi pentru a preveni o asemenea situaţie ?
Adrian-Vladimir Costea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here