În numele tatălui, al fiului şi al…Sfântului Duh!

Plecarea celor doi „Vâlceni” din eşaloanele de frunte ale Organizaţiei judeţene a PSD şi trecerea lor previzibilă în tabăra democrat-liberală, orice s-ar spune, constituie o situaţie des întâlnită pe scena vieţii politice româneşti post-decembriste, iar, personal, mi se pare mai mult decât normal ca astfel de fapte să se întâmple în momentele de criză economică şi morală care siderează spiritele în societatea actuală!

Se discută şi se răstălmăcesc îndeaproape cauzele care i-au determinat pe cei doi să facă un asemenea lucru, dar, în numele tatălui, al fiului şi al…Sfântului Duh, cred că oamenii trebuie lăsaţi în voia Domnului, chiar dacă au ajuns în voia domnului Manţog, fără a fi înfierat cu mânie proletară gestul lor, care nu este doar „un act unilateral de voinţă”, dar şi o expresie a unei nemulţumiri pe care au resimţit-o îndeajuns în ultimii ani, pe fondul unor eşecuri electorale, mai puţin din cauza unor pretinse pericole de a compromite afaceri destul de profitabile, unde d-l Eugen Vâlceanu se dovedeşte un manager de mare valoare! Ceea ce mă surprinde şi mă nedumereşte în luările de atitudine din rândul fruntaşilor social-democraţi este faptul că mereu se repetă, ca un laitmotiv, faptul că tatăl şi fiul „nu sunt de neînlocuit”, de parcă însuşi cuvântul „înlocuire” ar avea o conotaţie magică şi purificatoare şi am avea de-a face cu nişte piese de maşină uzate, pe care trebuie să le înlocuim cu altele noi, aşa cum dispune mecanicul şef de la Service-auto, în momentul în care se face revizia şi se ia decizia de a înlocui ceva! Dar, domnilor, oamenii nu sunt obiecte de troc, nici piese uzate, ci sunt fiinţe vii, cu capacitatea de a raţiona şi de a discerne, sunt înzestraţi cu „liberul arbitru”(capacitatea de a alege între bine şi rău), aşa cum spune Toma d’Aquino, iar dacă unii dintre noi apreciază că tatăl şi fiul au ales răul, să le fie…de bine! Vorba d-lui Cârciumaru, „a fost opţiunea lor”, cu atât mai mult cu cât au declarat deschis că nu renunţă la politică şi hotărârea luată „a fost o decizie îndelung gândită”, cum subliniază fostul subprefect!

Poate îndrăznesc prea mult, dar i-aş sugera d-lui Vâlceanu senior, pentru că îl ştiu ca un om receptiv şi plin de sensibilitate, să se implice mai mult în actul de cultură şi educaţie, în viaţa spirituală a semenilor săi, pentru că are posibilităţi materiale suficiente să sponsorizeze o carte de valoare, o monografie a unei biserici sau a unei şcoli, chiar să se implice în reabilitarea unor şcoli, acum, în preajma deschiderii noului an şcolar, să facă daruri sfintelor lăcaşe de cult, iar Dumnezeu îi va răsplăti şi îi va binecuvânta faptele sale! Am certitudinea că orice subsistem social are capacitatea de a se regenera şi de a-şi regăsi ritmul pe care viaţa îl impune în succesiunea momentelor cruciale care se scurg ineluctabil! Nu este locul de a face o judecată cu pretenţia de a deţine monopolul adevărului, dar, dincolo de orice îndoială, valoarea unor oameni, nu se reduce nicidecum la gestul de a demisiona dintr-o funcţie politică, poate întotdeauna amăgitoare şi străbătută de iluzii, pentru toţi cei care visează să ajungă pe o treaptă mai sus în ierarhia vremelnică a celor lumeşti, iar gestul de a schimba cei trei trandafiri, pe unul singur, nu poate fi evaluat judecând cu mânie sau incriminând persoane care au destulă maturitate şi experienţă de viaţă!