In memoriam TUDOR VOINEA – Ne ninge din eternitate

143

Toţi vom fi cuprinşi şi ninşi de eternitate, mai curând sau mai târziu, şi trebuie să fim pregătiţi cu visele noastre, pentru dăinuire. Tudor Voinea ne avertiza în primul poem, din primul său volum, intitulat Iedera labirintului, urmat cu o grabă premonitivă, în acelaşi an, (1996) de volumul Ninsoarea de la capătul lumii: „Să nu ciopliţi statui, statui din ape”.

Aceasta este o denunţare pioasă a înţelegerii liniştii lumii la care sigur tânjise şi ajunsese, ce ne va sugruma pe toţi, poetul dorind-o totuşi mereu. Într-un poem intitulat „Lumina din colivie”, autorul sugerează convingerea sa de perpetuare şi dăinuire în univers a fiinţei umane, de transfer din stea în stea, arzând mereu de dorul de stele. Poetul se simţea bine hai-hui, cu doruri renăscânde şi cu miza pe certitudini în milenii de iubire lângă Divinitate.
Ca orice creator de valoare, Tudor Voinea realiza că este o stea blândă, pentru şi faţă de muritorii de rând şi, ca orice stea, rătăceşte strălucind pentru toţi şi va disparea aici pentru a apărea în altă parte cu mai multă potenţă. Autorul era convins că iubirile adevărate sunt devorate de eternitate şi vor dăinui în ea, iar iedera labirintului ne este hărăzită tuturor, pedeapsă pentru amintire. De asemenea era convins că naşterea poetului este necesară ca un fluviu pentru vitregite ţinuturi, care, după ce e fecund, nădăjduieşte să se întoarcă la izvoare. Era pătruns de un crez al nemuririi ce se bazează pe ideea unui transfer prin lumină în lumină, purificându-se discret spre Dumnezeire.
Deşi vroia să apară ca un nonconformist, în discuţiile directe, ca Emil Cioran, prin poeme îşi trădează un suflet cuminte, curat, nobil şi adevărat, deoarece cu sfiiciune inoculează fragmente de trăire mitică extrase din tradiţia creştină, care intuieşte Adevărul Suprem. Din „Marea de linişte” a furat fructele pe care nu le păstrează, ci ni le oferă cu un spirit altruist accentuat. Era cuprins de un dor „nespus”, pe care doar mamei sale vroia să i-l spună: „că vrea să intre în cascada luminii”, ceea ce a şi reuşit prin cărţile sale.
În multe poeme Tudor Voinea şochează, cu „premoniţii şi amintiri dintr-o lume viitoare”, găsind mijlocul de a-i imputa Divinităţii că se aseamănă, de aceea aude zvonul apropierii reciproce; e conştient de fărâma de divinitate cu care a fost dotat.
În poezia „Cinis et umbra” poetantul defineşte poetul sugestiv şi straniu: Un pumn de ţărână / ca un giulgiu peste cuvinte /…./ orânduiala unei singurătăţi / sau un sfârşit de lume /…Poetul credea în predestinări „ca-ntr-un vis devorat de imaginea sa” în poemul „Visez prea mult”. Pentru a cânta iubirea adevărată poetul făurise o superbă imagine-stare: „Statuile toate îşi vând / nemişcarea / în schimbul unei clipe de iubire.”/
Atmosfera actului de creaţie este prezentat minunat de sugestiv în poemul „Cântecul poetului”: „În această zi poetul / îşi spală armura / în râul misterios al cuvintelor. / Coala de hârtie ca o mireasă / aşteptând nerăbdătoare / să vină clipa./ El aprinde precum felinare / miliarde de stele / la a căror lumină / doar liniştea poate locui / şi perfecţiunea statuilor antice /…”
După scriitura sa, poetul ni se reliefează deosebit de sensibil şi de curat, preferă iarna şi zborul, deoarece în poemele sale întâlnim destul de des termeni ca: fulgi, zăpezi, alb, lumină, ninsori, păsări de lumină etc.
Dragostea este aceeaşi pentru toţi îndrăgostiţii din lume, dar pentru sensibilul Tudor Voinea, iubita era: „steaua care lăcrimează veşnicie”;” făcătoare de lumină şi spaţii” ; „un asediu de ninsori”.
Din poemele cărţilor sale se desprinde o nelinişte accentuată şi o părere de rău a lucrului nesfârşit, sau a ceea ce n-a creat încă; de fapt asta este neliniştea tuturor creatorilor, iar Tudor Voinea era şi va rămâne un creator de valoare, incontestabil, a căror poeme vor ninge în sufletele tuturor cititorilor până la capătul lumi, din eternitatea-i prematură.
Vasile Ponea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here