In memoriam – S-a stins o stea

122

În. ziua de 9 martie 2010 se împlinesc 6 luni de când un necruţător accident de circulaţie a făcut ca inima directorului Liceului Industrial din Comuna Bustuchini şi redactor coordonator al revistei “Tradiţii Bustuchinene” profesorul Haralambie Bodescu să nu mai bată părăsindu-ne pentru totdeauna trecând spre cele veşnice.

Profesorul Haralambie Bodescu a avut privilegiul să se nască într-o lume de eseuri în care eroii povestirilor erau personaje ale locului ce îşi purtau paşii peste ţarina satului său natal făcându-le familiale cu sacralitatea. Şansa unei copilării petrecute într-un spaţiu mioritic s-a deschis sub semnul mamei sale, o bogată vistiernică a folclorului românesc. Ea nu-i spunea poveşti închipuite, ci doar întâmplări adevărate survenite în sat chiar dacă personajele erau coborâte din cer sau erau bântuite de primejdia descântecelor. Fiindu-mi prieten îl ascultam cu luare aminte rămânând convins că profesorul avea folclorul în sânge, moştenit de la mama sa care era un tezaur, iar filonul de aur al spiritualităţii româneşti l-a valorificat în creaţiile sale literare. Versificator de o înaltă insusinţă, profesorul Haralambie Bodescu a .scris simplu să convingă cititorii ca să recitească cele scrise dar nu pentru a le înţelege ci pentru a se bucura de voluptatea lecturii.
Virtuos al stihuirii, şi-a propus să valorifice limbajul nu doar la nivelul rostirii ci mai ales la cel al semnificaţiilor care sunt cu atât mai profunde cu cât a cultivat o poezie a limpezimii-existând în viaţa profesorului – poet şi prozator – perioade pe cât de dureroase pe atât de pitoreşti. Dacă a trăit o copilărie tristă, binecuvântată de lacrimile mamei sale, a păşit pe treptele maturităţii sub cupola paternităţii. Pledoariile sale au fost pentru limba română, pentru neamul românesc, pentru unitatea românilor de pretutindeni şi pentru păstrarea credinţei noastre creştin–ortodoxe, convins fiind că istoria, religia şi cultura nu pot fi separate în istoria unui neam.
Referindu-se la vremurile pe care le trăim afirma: Nu putem spune că avem suflete bolnave dar nici prea sănătoase cu toate că în conştiinţa noastră “era” socialistă a izbutit să răstoarne unele valori pe care noi trebuie să le readucem la adevărata lor ierarhie, adică, să primeze adevărul asupra minciunii, curajul asupra laşităţii, cinstei asupra necinstei, eroismul asupra fricii, muncii asupra leneviei, inteligenţei asupra prostiei şi în ultimă instanţă primatul spiritului asupra materiei.
Din preocupările profesorului am reţinut dorinţa ca Biserica să-şi recapete în profunzime conştiinţa de sine în deplină autoritate insistând asupra aspectului misionar fiind nevoie de o regenerare a poporului român prin religie şi cultură fiindcă pentru a înlocui răul cu binele nu este niciodată prea târziu.
Toate astea pentru că suntem atât de împărţiţi şi ne-am făcut atât de răi încât unii dintre semenii noştri şi-au pierdut şi acel minim de bună credinţă făcând posibilă o punte atât de subţire între două maluri năpădite de vâltori încât ne întrebăm: de ce omul de rea credinţă este atât de stâlcit la suflet încât radicalizează totul şi tăgăduieşte orice faptă bună a cuiva, numai că acel cineva face parte din grupul pe care el îl urăşte. În asemenea condiţii orice comunicare între oameni e cu neputinţă. Uneori se întreba: ce blesteme ne urmăresc pe noi românii de nu ne putem împăca noi între noi şi aşteptăm să ne împace alţii? Ne mulţumim doar cu lauda că suntem glorioşii descendenţi ai geto-dacilor şi fluturăm tot atâtea drapele câte idei ne trec prin cap şi ambiţii prin căciulă, lăsând pe seama sfinţilor singurul stindard menit să ne mântuiască – unitatea noastră morală-de credinţă, de limbă, de conştiinţă patriotică si teritoriul naţional. Sunt semne ale vremii care ar trebui să ne dea de gândit. Civilizaţia, bunul trai, confortul unora ne-au ameţit minţile şi ne fac să credem că numai aşa şi în acest mod viaţa e frumoasă şi trebuie trăită. Există şi o frumuseţe a pustiului şi a paraginii unde se deschide floarea de spini şi se răsfaţă miresmele ciulinilor. Ne trebuie o întoarcere la livezile spiritului, la soarele cel fără de apus, la simţul veşniciei. Rădăcinile discordiei sunt vechi, iar buruiana nu poate fi smulsă cu uşurinţă. Ca să ne omoare şarpelui i-a trebuit o clipă. Ca să ne învie lui Dumnezeu îi trebuie o veşnicie. Mai puţin ştiu că, om fiind, profesorul Haralambie Bodescu, nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin, inclusiv omenia pentru colegi şi prieteni, iar pentru elevii săi un adevărat părinte spiritual, în cel mai autentic înţeles al cuvântului.
Fiindu-mi prieten m-a făcut să înţeleg că s-au adunat în acest profesor o minte lucidă, un spirit pătrunzător, o memorie fenomenală, o ascuţită şi promptă intuiţie a faptului precis, o neistovită energie, o uriaşă forţă de muncă, o mare capacitate de a stăpânii oamenii şi faptele, un surprinzător meşteşug de a coverti situaţii dificile, o varietate de ctitor bogat şi înţelept, pipăind îndoiala cu băgare de seamă şi cu multă aplecare spre suferinţa omului şi numai din neştiinţă sau neputere să nu ajute pe cel obidit. Ager ca un vultur în oficiul răspunderilor zilnice, iar la catedră era blând ca un miel, slujind liniştit şi cu mare cuviinţă.
Ziua de 9 septembrie 2009 a rămas o amintire tristă pentru noi toţi cei ce l-au cunoscut, iubit şi preţuit şi însoţindu-l pe ultimul drum, şi-au luat rămas bun, s-au rugat pentru el şi nu pentru ei, toţi l-au iertat şi nimeni nu i-a cerut iertare, s-au rugat şi se roagă şi acum când flacăra albă a morţii mistuie impurităţile şi nu mai lasă loc decât transparenţelor.
O prietenie afectivă cum numai în suflete nobile se poate naşte m-a legat pentru toată viaţa de profesorul Haralambie Bodescu, preferând-ul să-mi fie ca un părinte spiritual alături de alte personalităţi dotate intelectual, convins fiind că sfaturile ce mi le oferea erau adevărate comori de preţuire.
Aduc un omagiu de preţuire şi de recunoştiinţă cu dorinţa ca de acolo de sus să ne privească cu încredere, că veşnic va rămâne în inimile şi amintirile tuturor ce l-au cunoscut, apreciat şi iubit, fiindcă nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin, mai ales omenia.
Odihniţi-vă în pace profesor Haralambie Bodescu!
Col.(r) Constantin Fâciu –Alba Iulia

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here