N-a participat prea multă lume la comemorarea celor 8 ani fără marele artist fotograf Vasile Blendea, trecut la cele veşnice pe 17 noiembrie 2005, la Bucureşti.
Totuşi, cam aceiaşi oameni de suflet care l-au cunoscut s-au strâns la Clubul Pensionarilor din Peştişani, sâmbătă, pe 16 noiembrie 2013, la ora 13:13. Cuvântul de deschidere i-a aparţinut lui Gogă Nicolcioiu, el însuşi grafician talentat şi poet care-a ucenicit la cenaclul „Ion Minulescu” al Uzinelor Sadu, cenaclu condus de colaboratorul Gorjeanului, I.D. Sicore. La propunerea lu Gogă Nicolcioiu s-a ţinut un momentde reculegere.
Eu, am adus aminte că ilustrul şi regretatul Vasile Blendea a fost omagiat şi de revista NOMEN ARTIS, nr.11-27, din 10 noiembrie 2013, o revistă de cultură universală, artă, creaţie şi spiritualitate. Deşi numărul îi este dedicat lui Lev Nicolaevici Tolstoi, are rubricile de poezie, proză, critică literară şi de artă plastică. Ei bine, cu toate acestea, lui Vasile Blendea îi este rezervat un amplu grupaj de memorii, un interviu şi îi este dedicat un poem semnat de Viorela Codreanu Tiron.
Pe lângă amintirile-i bogate despre Vasile Blendea, scriitorul Ion Căpruciu a scris însemnările ce le publicăm în această pagină. Ca o surpriză, ne-am pomenit şi cu prof. Nelă Blendea, fost amic cu regretatul Vasile Blendea, şi multă vreme muzeograf la Casa Memorială Constantin Brâncuşi, din Hobiţa. A recitat propriul poem OMAGIU, 
închinat Titanului de la Hobiţa şi ne-a relatat o poveste scrisă de domnia sa despre Moartea lui Brâncuşi, la Paris, în 1957. N-au lipsit nea Aristică Bojincă-Fufoiu, Ion Tabacu, Puiu lui Tică Tanu, ani la rând trezorier al trupei de urători cu plug adevărat şi tras de boi, prin nămeţii de altădată din Peştişani, Grigore Brâncuşi, şi nea Nicu Ştirbăţ, gazda noastră şi Preşedintele Ligii Pensionarilor Peştişani, Liviu Popescu şi nea Traian Roşca, poate cel mai hâtru şi mai înţelept dintre bătrânii satului.
Călaie Argint, fost maistru şi amic cu Vasile Blendea, ne-a adus o fotografie în care cel comemorat cânta la acordeon, fiind flancat de lăutari ai satului din vremea adolescenţei sale. Se-nţelege că fotografia inedită a trecut din mână-n mână, fiind admirată de toţi cei prezenţi. Atât de admirată, încât la final a dispărut. Nea Nicu Ştirbăţ susţinea că fusese luată de strângătorul Gogă Nicolcioiu, pe care personal l-am sunat mai pe seară, fără succes. Nu recunoştea că ar fi la el. Dar, vorba lungă sărăcia omului. Mai bine să prezentăm poemul inspirat scris la doar două zile după decesul celui comemorat de noi.
N. ROŞCA
Însemnări de scriitor – VASILE BLENDEA, NEMURITORUL !
Vasile Blendea, Sile nemuritorul pentru amintirile mele, nu am decât cuvinte alese. Aşa scund şi puţin adus de spate, de greutăţile copilăriei, l-am purtat şi-l mai port mareu şi astăzi ca un câştigător dacă nu cu viaţa, cel puţin cu el însuşi. Născut într-o regiune cu oameni mai puţin sau mai mult inteligenţi decât el, Vasile Blendea rămâne pentru oamenii vrednici de a fi daţi ca exemplu.
Când l-am întâlnit pentru prima dată, eu eram, nu cred că greşesc, elev în clasa a VII-a la Şcoala generală din Peştişani, căzuse cu avionul lui de vânătoare aviatorul Blendea de la Hobiţa şi, adus într-un sicriu închis, Vasile Blendea i-a dedicat o Odă. O văd şi acum, scrisă de mâna sa, cu 24 (douăzeci şi patru!) de strofe, pe care citind-o pe mulţi i-a făcut să le dea lacrimile. Şi pe mine, normal, cu mult peste marginile Hobiţei şi ale mele însumi. Apoi, vremurile au trecut.
Sărac, aşa cum erau mulţi dintre noi, dar cu o ambiţie peste a noastră, a mers la liceul teoretic „Tudor” din Târgu Jiu şi cu cele mai reduse posibilităţi – este adevărat avea o bursă de care noi, unii, nu puteam beneficia din cauză că părinţii ne erau chiaburi -, a reuşit să termine liceul.
Însă trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că marea descoperire a lui Vasile Blendea din anii aceia de liceu a fost un aparat fotografic, un ochi precum cei doi ai săi care voiau să reţină mereu doi ochi albaştri care-i făcuseră ochi dulci într-o noapte pe lună, pe când venea de la Târgu Jiu pe jos. El cu ea, şi pe care nu-i ştia nimeni şi nici luna nu voia să povestească. Ei, dar aşa e tinereţea… Ea a rămas acasă, la Peştişţani, şi el a plecat în lumea largă, părinţii dându-i sfat şi toată averea de pe şosea de aici şi până unde va ajunge numai pe partea dreaptă, după stâlpii de telegraf, frică fiindu-le părinţilor nu că nu va ajunge, ci nu care cumva va trebui să se întoarcă. Dar Vasile Blendea mergea, mergea şi dacă uneori se mai întorcea nu o făcea decât să mai sugă laptele de la mama, ca să capete puteri să ajungă şi mai departe. Aşa că, student fiind, cu un aparat de fotografiat pe umeri, venea începând de la Sfinţii Petru şi Pavel, pe la toate nedeile din Gorj şi nu numai ca să ne fotografieze. Sile, îi ziceam, fă-mi şi mie o fotografie, şi cum ar fi putut să ne refuze pe noi băieţii şi fetele, ba şi pe femeile cele mai bătrâne, cu furcile de tors în brâu, pentru care avea o stimă că erau toate ca şi mama lui.
Şi din copilul acela cu aparatul de fotografiat mereu după el, aşa cu vremea şi, bineînţeles, cu studii aprofundate despre Arta Fotografiei, s-a născut Artistul Fotograf Vasile Blendea din Peştişani. Domnia sa a reuşit, student fiind, să lămurească colegii de la Filologia din Bucureşti să meargă să colinde de Crăciun pe alt mare, Marele Tudor Arghezi, la Mărţişor şi să facă o fotografie: Poetul şi studenţii, pe care apoi să o publice în revistele vremii. Nu pentru bani, ci pentru nemurirea lui Tudor Arghezi şi a vremii în care pentru prima dată de după 23 August 1944, studenţii au avut vacanţă de sărbătorile de iarnă şi voie să-şi colinde profesorii lor şi alţi poeţi şi scriitori nemuritori. Că ar fi fost nemulţumit D-l Arghezi pentru apariţia fotografiilor în revista Contemporanul, condusă de George Ivaşcu, cred că este o legendă. Cine azi, chiar fiind un geniu nu s-ar simţi în al patrulea cer să vină nişte tineri şi să-i sărute mâna. Şi Domnul Vasile Blendea şi-a urmărit calea lui de artist. A reuşit şi mi-a jurat mie, pe Biblie, că era credincios, ba era în stare să jure şi pe ochii albaştri ai uneia pe care eu încă o mai ştiu, că l-a urcat şi pe Geo Bogza într-un stejar să-l fotografieze ca să-l vadă oamenii cât e de mare, când scria la România Literară acele pastile care ţineau ele singure revista printre cele mai căutate reviste de literatură din România. Fac o imprudenţă şi vă dau un citat aproape din memorie vorbind despre inventarea pijamalei lui Geo Bogza, care probabil toată viaţa a dormit în cămaşă de noapte, scria: „Să doarmă ca un locotenent de roşiori în pijama de mătase a fost, într-o vreme, visul multor doamne Bovary dunărene”.
Da, Domnule Vasile Blendea, ai reuşti să urci în stejarii României pe toţi acei mari bărbaţi care au fost în litere şi în filosofie, în pictură, când veneam pe la tine în vizită în mansardă şi apoi în apartamentul de la Obor şi ne ospătai cu ţuică fiartă şi caltaboşi şi trandafiri de la Peştişani, dar de multe ori veneam aşa de devreme să te sărbătorim de ziua de Sfâtul Vsile că barda încă nu apucasei s-o ştergi de tocătură, la masa ta rotundă pe trei picioare de la soţia ta şi de la Dumnezeu o fată. Cartea ta despre „Istoria literaturii române contemporane în imagini” era pe sfârşite, trebuia să apară. Şi Dumnezeu, Doamne toate sunt ale tale, Te-a chemat la el, am auzit că avea să aibă loc o mare sărbătoare la care aparatul tău de fotografiat nu putea să nu fie prezent. Eu, unul, de aici de unde sunt nu pot decât să te salut şi să te întreb, pe acolo pe unde eşti, îţi este bine?!… Tu pe acolo, despre noi, aşa cum, noi povestim despre tine, cu cine mai povesteşti?!…
ION CĂPRUCIU
Adio, Bucurie(?!)
Dedicată prietenului Vasile Blendea
Bătrân copil
aducător de stele
Lacrima ta a spălat pământul
şi a adus belşug de dragoste
Ecoul bucuriei tale l-ai făcut legendă,
cum şi legendă fi-vei.
Ne-ai dăruit doar fericire şi sufletul întreg
înalt cât Himalaya,
dar fără de abisuri.
Dorinţa de-nălţare tu ne-ai arătat-o
şi ne-ai chemat pe toţi,
să stăm alăturea de tine.
Elanului de viaţă, de bucurie şi speranţă
tu frate bun i-ai fost şi ne-ai redat
credinţa în bunătatea lumii.
Aducerile aminte dau năvală – mai vii,
mai tinere ca niciodată…
cum să le spui adio?!
Şi cum să-ţi spunem ţie:
Adio, Bucurie(?!)
VIORELA CODREANU TIRON
