Cerul sublimilor 25 aprilie 1975
Din nou cu Ion şi cu Mutaşcu. Ciudată împerechere între aceşti Luceferi „săptămânali”. Parcă ar fi nişte amanţi. În societate, la o sindrofie fac un cuplu scânteietor, o insulă de fervoare intelectual-spirituală. Ingredientele: umor, cinism, divagaţii prin Bach, Hegel, Kant, Swedenborg – pasiunea lui Ion, Rembrandt etc… În orice „acţiune” se sprijină unul pe altul, iar în fiecare „strategie culturală” îl au stâlp pe… PATRON (Eugen Barbu).
26 aprilie 1975
De la Ion aflată:
Lupul îşi pregătise din vreme capcana ca să aibă unde să prindă de-ale gurii… Îşi făcuse o groapă undeva, într-o pădure. Şi iacă numai că trece şi cade în ea un biet mieluşel.
Me-he-he…! se tânguia el pe fundul capcanei.
Nu peste multă vreme cade în aceeaşi groapă şi Şloim care, se zice, fusese după ciuperci. Spaimă, necaz… După o vreme apare sus, la marginea gropii – lupul… Mielul: me-he-he…! Dar Şloim:
– Ei, lasă, că ştie tovarăşul lup pe cine mănâncă.
Aş scrie mereu despre Ion. Interesant tip. La antipodul Mutaşcului. Ponderat, controlat, sensibil, floral aproape, diafan chiar, ca în poeziile lui, ataşat prietenilor, profund, solidar…
O încercare de „analogie suverană” l-ar plasa indubitabil în rândul arhanghelilor iubirii.
– Bătrâne – îmi zice –, te vreau incoruptibil cum te ştiu din Şcoala Normală, când îmi erai pedagog. A mai spus: „Ca să pătrund, să mă realizez, a fost necesar să mă bat cu morile de vânt. Am luptat şi-am învins. De aceea, trebuie să ne ajutăm fanatic”.
10 mai 1978
Îmi spune Flori, plină de haz şi admiraţie:
– Am fost pe la Ion şi i-am văzut laboratorul de creaţie. Dragă, şi în pantofi avea puse ciorne cu poeme. Pe categorii stilistice. Aflat într-o societate, fără vreun confrate de breaslă, este aproape timid. Să-l vezi singur! E un cuptor în focul căruia iau naştere cele mai năstruşnice metafore şi idei. Iar poeziile lui – fluturi şi zefir…
20 mai 1981
Sunt invitat de Ion la Cenaclul „Săptămânii” de la Biblioteca „Mihail Sadoveanu”. Este prezent şi Patronul. Şi Mutaşcu. E rândul lui Ion să conducă „lucrările”. Este o enciclopedie. Sever, totodată. Dar nu inhibant.
Principiile cenaclului sunt cunoscute:
1) pe uşă la intrare-i scris:
aici nu-i iad, nici paradis
dar, de-aşteptaţi certificate,
lasciate speranza voi che’ntrate
2) de când cu încarnarea-n lume
ce multe cheltuieli absurde,
vă rog ca în cenaclul nostru
să folosiţi cartuşe oarbe
Aceasta era cerinţa formulată de Ion „bateriei de coastă a cenaclului”, alcătuită dintr-un grup de critici neiertători, cărora un alt confrate le-a spus-o pe şleau:
3) satisfăcut şi plin de sine
azi, „criticul” a declarat:
eu opera nu i-am citit-o,
dar pe autor l-am… devorat!
Remember 1995
Anii au trecut, apoi Mutaşcu a suferit un accident, după care şi Ion. Poezia română modernă a pierdut două talente care urcaseră pe cerul ei cu aripi de vultur de rubin. Apoi golul a fost umplut de detractori şi scormonitori în mâzgă. A murit un miel, a rămas lupul şi câţiva… pe care „tovarăşul lup” nu i-a devorat. Sloim avusese dreptate. Cei buni şi sublimi n-au loc decât în Cer.
Dumitru Dănău
N.R. Spre o mai bună înţelegere a personalităţii celui evocat cu măiestrie, dar în cheie proprie de Dumitru Dănău, voi aminti celor mai tineri, ca şi celor mai puţin cunoscători că Ion Lotreanu a fost şi rămâne gorjean. Chiar dacă a locuit la Bucureşti, pe Şoseaua Iancului, unde-a fost găsit „sinucis”(în vreme ce pe aragaz îşi pusese nişte sarmale la încălzit!), era un poet sensibil dar şi un remarcabil eseist. Fiind primul român care-a scris şi editat un volum de referinţă intitulat simplu MIRCEA ELIADE. Ca secretar general de redacţia al revistei Săptămâna, avându-l Redactor şef pe Eugen Barbu, coleg pe poetul Dan Mutaşcu şi colaborator pe Corneliu Vadim Tudor – pentru a cărui ştire antisemită, apărută la rubrica „Săptămâna pe scurt”, se pare că Ion Lotreanu a plătit cu viaţa.
(Ion Predoşanu)
