Florin Isuf mi-a fost tovarăş de viaţă, de cercetare, de tabără de investigaţie etnografică şi folclorică, sociologică şi mentalitară, ani buni, deşi, despre opera-i plastică, de pictor şi grafician, scrisesem, ca jurnalist cultural, de câteva ori „Gorjeanul” din celebra epocă… ceauşistă (i se spunea pe atunci „Gazeta Gorjului”), dar şi din aceea postdecembristă.
Era de o modestie exagerată, la nişte vernisaje colective chiar lipsind cu desăvârşire. Îmi replica, ulterior, la o cafea, că în absenţa-i grăia lucrarea-în-sine; ea avea menirea să-i dedubleze fiinţa-i lăuntrică, ea era oglinda trăirilor sale ascunse, de lavă albă, roşie sau neagră (a se citi pură, însângerată sau akediană, miezonoptică).
A încercat în câteva rânduri pe terasa unui restaurant din Tismana, de sub poală de munte şi de pădure, să-mi facă un portret, însă nu i-a ieşit, din pricină că-i plăcuse un distih al meu: „Pe-un munte de melancolie / ziditu-mi-am târziu chilie”. Am bănuit de ce-l seduseseră cele două versuri: el însuşi îşi trăise viaţa ca un pusnic, ca un călugăr, ca un sacerdot, ca un însingurat care-şi găsise Centrul său de templier al artelor frumoase în cosmogonia culorilor.
Desena cu o uşurinţă de invidiat case, pătule, cule, dealuri înflorite, prepeleacuri, fântâni, hambare, pivniţi, hârdaie, biserici, mănăstiri, troiţe, portrete pe loc.
A avut vocaţia fantasticităţii de tip autoscopic, introspectiv, fiind probabil un introvertit. Totuşi, forţa lui de comunicare s-a manifestat, în ceea ce-i priveşte tablourile, pânzele, prin scornirea arhetipurilor şi atragerea lor în configuraţii neaşteptate, deseori fiind lăsate să se răscoale împotriva-i, devenind anarhetipuri.
În compoziţiile sale stranii, semnele, epurele, liniile, ochiurile neantului, ispita Egiptului antic (vezi aparenţa de mozaic) dar şi a hieratismului (de tip Sabin Bălaşa) ţes „peisaje ale subconştientului halucinante”.
Po(i)etica-i plastică derivă oarecum din suprarealism, din onirism, din tradiţia avangardei revoltate. Figurativ şi/sau nonfigurativ discursul său pare să fie mai degrabă dicţional decât ficţional, mai degrabă ontologic decât estetic, mai curând reductiv decât exploziv, răsucit în sine decât personant în eu.
Ceaţa unei iubiri neîmplinite înăbuşe subiectele şi obiectele, obsesia negrului sugerează nocturnul conştiinţei în sens durandian, iar apelul la luminozitatea paradisiacă reprezintă rarele momente de linişte, de împăcare cu lumea şi cu natura, de reverie a unor spaţii cathartizatoare, de regăsire a gustului fericirii. Căci uneori fericirea poate lua forma unei contemplări a orizontului, a unei mori pe un râu brădicean format din douăsprezece izvoare care n-au secat niciodată în ultimele trei secole.
Atât cât i-a fost dat să fie cetăţean al Imperiului imaginarului, Florin Isuf a avut fireşte sentimentul că el este unic în felul său. Că expresivitatea sa, structurată revoluţionar, îşi va croi propriul destin.
Ion Popescu-Brădiceni prof. dr. la Facultatea de Arte Plastice a Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu
N.A. Joi, 11 aprilie, la sediul Centrului Judeţean pentru Cultură Gorj, are loc vernisajul unei expoziţii semnată, postum, de Florin Isuf şi Traian Dădălău (acesta din urmă din postura de colecţionar).
