In Memoriam – Dr. NICOLAE HASNAŞ – Ariciul cu inima de aur1(III)

597

Nimeni nu i-a răspuns. Am avut impresia că de undeva ochii isteți și inima bună a doctorului lovit pe la spate mă privesc, simţind că eu tac și atunci m-am amestecat:
– Domnule Rădulescu, e adevărat că despre doctorul Nicolae Hasnaș am auzit și lucruri urâte, dar și foarte multe bune, foarte bune. Despre dumneavoastră însă, nu mi-a venit pe la ureche nimic, nici rele, nici bune. Și să știți că foarte multă lume îl preferă pe omul despre care se vorbește și de rău și de bine. Înseamnă că acest om a luptat, a făcut ceva în viață creându-și în același timp și adversități, dar și prietenii.
– Așa vezi dumneata lucrurile? – s-a înroșit ca pământul conul Mișu.
– Așa.
– Atunci să știi că nu-ți mai răspund la salut.
– Mulțumesc pentru prevenire. Nu va fi nevoie să nu-mi răspundeți, fiindcă nu vă voi mai saluta.
*
În țară, pe la finele anului 1950, s-au pornit masive arestări politice. În august 1952 m-au ridicat într-un miez de noapte și pe mine.
Pentru soție au început zile poate mai amare decât pentru mine, cel întemnițat. De bine, de rău, eu aveam o bucățică de pâine și niște haine și rufe pe care, nelucrând, nu le rupeam. Cu răbdare și cu un moral puternic, puteam să nu mor încă.
Cei de acasă aveau nevoie de multe ca să trăiască, mai ales că psihic sufereau mai mult decât cel smuls și întemnițat, știindu-l sau mai bine zis aproape o jumătate de an neștiind nimic de existența sau neexistența celui furat de acasă într-un miez de noapte.
Cel care s-a gândit la familia mea abia de câțiva ani revenită pentru a doua oară în urma refugiului din Basarabia a fost doctorul Nicolae Hasnaș. A chemat-o pe soția mea rugând-o se mediteze fetița bucătăresei sale, o copilă într-adevăr cam greoaie la învățătură.
Deci, bunul om, printr-un singur act, aducea binefacerea în două familii.
Cât privește binele care îl făcea pentru familia mea prin acest gest, el constituia și un act de curaj și frumusețe morală, în mijlocul mocirlei sociale, a lașității acelor ani de grave persecuții când până și cei mai apropiați cunoscuți până mai ieri, acum se făceau că nici nu-mi mai văd soția pe stradă. De ce? Fiindcă se temeau să nu se compromită în fața noii stăpâniri care întemnițase soțul acestei femei pe simplul motiv că luptase prin scris pentru Basarabia românească.
Domnul Hasnaș nu s-a temut de acest lucru, poate tocmai fiindcă se aștepta să fie arestat.
*
Fiindu-i naționalizată casa, a trăit o vreme în locuința soacrei sale, doamna Caribol. Era o femeie venerabilă, foarte în vârstă, mereu tristă, socotind că un destin nedrept a pedepsit-o ținând-o în viață până la prea adânci bătrâneți, în vreme ce fiica sa, soția doctorului Hasnaș, murise mult prea devreme.
Demult scos la pensie, doctorul Hasnaș, coleg cu Parhon, obținuse dreptul de a mai practica medicina ca particular. Și veneau la ușa casei sale mai mulți bolnavi decât la spital.
După ce i-a murit soacra s-a mutat și el la București. Primeam rar câte o scrisoare și mă bucuram ca atunci când îmi scria tatăl meu. Din toate se desprindea însă amărăciunea omului pentru care ”marele” București era foarte mic, cu totul redus, față de micul Gorj unde spațiul activității îi crease obișnuința unui altfel de orizont al vieții. La primul drum prin Capitală, l-am vizitat. Locuia într-o cameră ce părea foarte strâmtă din cauza îngrămădirii de mobilă adusă din Târgu Jiu. Abia se putea pătrunde și pe hol și în încăpere printr-un coridor rămas printre lucrurile pe care le văzusem de atâtea ori cu gust aranjate în casa naționalizată, din urbea de pe Jiul de Sus.
Abia am avut loc unde să stau pe un scaun. Doctorul se așezase pe pat cu nelipsitul său tovarăș, un bătrân câine alb aproape anchilozat, gemând la fiecare atingere.
– Ai văzut portretul meu în vitrina ceasornicarului târgujian Zarchievici, de lângă Gara de Nord?
– Da.
– Și nu te-ai mirat de ce?
– Nu. Sub tabloul mare este scrisă adresa dumneavoastră. Cred că doriți să afle gorjenii unde să vă caute.
– Așa este. Ai ghicit. Ei vin după mine ca medic. Au încredere ca totdeauna. Eu îi aștept însă nu ca pacienți, ci ca pe copiii meleagurilor dragi.
– De ce-ați plecat?
– Vrei să-ți spun adevărat?
– Am avut convingerea că mie mi-ați vorbit totdeauna în același mod, cu aceeași sinceritate pe care am avut-o și eu față de dumneavoastră.
– Atunci să știi că am fugit din Târgu-Jiu de rușine și de frică. Începeam să mă disprețuiesc văzând că foștii mei colaboratori gorjeni, consilieri comunali sau primari liberali erau arestați pentru ceea ce executaseră la îndemnul și după sfatul meu ani la rând. Mă temeam că până la urmă și eu voi fi arestat, cum ar fi fost firesc.
– Cred că ați greșit părăsind Gorjul. De ce n-ați putut crede că era poate și mai firesc să fie luată în considerație atitudinea dumneavoastră de bunăvoință față de oamenii săraci pe care persecutorii noștri pretind că îi apără și-i reprezintă astăzi? Ce altceva i-ar fi putut determina pe persecutori să nu înceapă arestările în Gorj chiar cu persoana dumneavoastră?
Doctorul a tăcut un timp, apoi mi-a arătat autobiografia la care lucrasem, bătută la mașină, gata pregătită pentru editare.
– I-am dat-o și lui Grigore Geamănu s-o citească, rugându-l să-mi faciliteze, cu relațiile sale de secretar al Consiliului de Stat, s-o pot tipări.
– Și?
– Și nu s-a putut face nimic.
– Era de așteptat. E prea devreme.
– Pentru mine e deja târziu. Sunt atât de bătrân.
– Eu sunt tânăr, dar nu le mai trimit nimic pentru a vedea lumina tiparului. Tot ce le-am dat la cerere nu le-a plăcut, iar ce-ar dori ei să scriu, nu pot, nu-mi place mie să scriu. Să ne obișnuim a trăi cu ochii legați și cu lacătul la gură. Știu că vă e greu, după ce ați avut publicații și ați condus reviste și gazete. Dar țara e plină de oameni ai scrisului talentat, oameni liberi să scrie după normative mai severe decât acelea de pe timpul generalului Antonescu. Sunteți liberi să scrieți sau să nu scrieți așa cum cere timpul. Autobiografia dumneavoastră nu aparține bigotismului politic de azi.
– Și-am început să răsfoiesc filele bătute la mașină. Deodată m-am oprit la un paragraf care mi se părea străin stilului eu. O realitate austeră părea inundată de dulcegării și autolaude cu totul inexistente în autobiografia pe care i-o redactasem doctorului Hasnaș.
Observându-mi încruntarea, m-a întrebat:
– Ai găsit ceva nepotrivit?
– Da. Mai întâi să-mi spuneți, vă rog, dacă înainte de a bate manuscrisul la mașină, ați mai făcut unele modificări, dumneavoastră sau mai ales altcineva.
După o scurtă ezitare, așa cum reacționează bătrânii prinși cu o greșeală, mi-a răspuns oftând:
– Cât timp ai fost tu închis, i-am dat-o lui Bică Sterescu să citească cele scrise de noi și pe unele locuri i-am permis unele adausuri. Zicea că totul e prea rigid, că cititorilor de plac floricelele.
– Depinde de la cine vin floricelele. Iar cât privește rigiditatea, și statuile o au și nu displac. A scrie însă o personalitate ca dumneavoastră, despre el însuși că e energic, inteligent, întreprinzător și toată gama unor epitete laudative e ceva inadmisibil. Aveți numai de pierdut. Personalitatea vieții doctorului Hasnaș nu se eternizează prin autoelogieri, ci prin corecta, adevărata, austera prezentare a faptelor trecutului său. Așa am înțeles eu, așa am înțeles amândoi. Păcat de lucrare. V-a întinat activitatea pe care ați îndeplinit-o din inimă caldă, dintr-o energie debordantă, dintr-o inteligență pe care fără nici un gând ați pus-o în slujba celor mulți și necăjiți, într-o epocă în care nimeni nu vă cerea acest lucru.
Târziu mi-a răspuns frământându-și mâinile slabe cu degetele subțiri cu care mânuise atât de bine bisturiul timp de peste o jumătate de veac:
– Vezi tu, măi băiete, câteodată te fură măgulelile câte unui parșiv și te bucuri de cea ce ar trebui să te rușinezi.
A fost ultima noastră întâlnire. Bunul doctor rămâne tare. Câți dintre oameni ar fi putut avea curajul recunoașterii de mai sus?
Când, peste câțiva ani, medicii din Târgu Jiu l-au sărbătorit pe doctorul Hasnaș pentru depășirea patriarhalei vârste pe care o avusese și marele bărbat de stat Churchil, sărbătoritul a adus cu el și autobiografia pe care a încredințat-o doctorului cardiolog Ilariu Popescu.
*
N-a trecut mult și doctorul Hasnaș a murit după o viață de aproape 90 de ani. Corpul, după dorința sa, i-a fost incinerat.
Faptul a trecut aproape neobservat. Eu am aflat totul dintr-o scrisoare primită de la profesorul Gâlcescu, mutat și el la București.
Doar țăranii și târgoveții săraci întrebau ici-colea dacă e adevărat că ”doctorul care nu alerga după banii nevoiașilor” a murit sau totul nu este decât o poveste.
Pentru ei, doctorul Nicolae Hasnaș era nemuritor. În 1972, după cinci ani de la moarte, urna cu cenușă i-a fost adusă de la București în cimitirul din Târgu Jiu. A dorit ca rămășițele sale să fie îngropate în pământul Gorjului pe care l-a iubit.
Nici de data aceasta nu s-a știut decât de foarte puțini prieteni. Rudele, din prudență probabil, n-au anunțat. Ar fi venit prea multă lume. Așa, n-a fost aproape nimeni. Nu s-a rostit un cuvânt care să reamintească de marele binefăcător al Gorjului, la reîntoarcerea sa pe locurile pe care le-a iubit până dincolo de moarte. Fie ca însăilările acestea, și ele îngropate în marea și neagra noapte în care trăim, să vadă lumina libertății și ceva din ființa omului, om care a fost doctorul Nicolae Hasnaș, să poată fi cunoscută de viitorime.
SABIN VELICAN

Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here