In memoriam. Dirigintele meu, maurul cu ochi albaștri!

1564

Deunăzi, distinsul meu profesor din anii de liceu, Eugeniu Velican, mi-a împărtășit durerea sufletească pe care a simțit-o când a aflat că unul dintre colegii domniei sale din perioada petrecută la Liceul din Bîlteni, profesorul de educație fizică și sport, Enache Popescu, a trecut în altă existență.
Drama ultimelor luni din viața acestuia, boala nemiloasă care a făcut să pălească un trup înzestrat de Dumnezeu cu cele mai alese însușiri( Sculptat în marmură, ai fi zis că este modelul de frumusețe masculină visat de Fidias sau Michelangelo !), rolul avut de dânsul în formarea mea adolescentină,admirația și prietenia ulterioară cu acesta mi-au învelit gândul și sufletul într-o stare de neliniște și regret că nu am găsit răgaz și inspirație să așez în pagină tot ce am simțit când domnia sa era încă printre noi. Am avut totuși șansa ca să-l reîntâlnesc în penultimul an petrecut la catedră, chiar în templul unde el își revărsa noblețea, prilej cu care am rememorat anii aceia în care dânsul ne-a dat abc-ul dezvoltării personale.Știu că și prin urbea noastră, la taclale pe o bancă sau la o cafeluță, la barul din colț, de multe ori, neavând loc de anumiți semeni(De multe ori, chiar neștiind bine de ce ne incomodează aceștia!), le aplicăm câte o ,,ștampilă”, această meteahnă specific românească(Dacă nu o fi cumva chiar universală!).Iar când ne-au lăsat în sfârșit spațiu, parcă l-am fi primit ca moștenire de la nu știu ce înaintaș sau mentor, ne prinde subit dorința de a-i onora, de fapt și atunci dorind să aruncăm încă o lopată de pământ pe pieptul lor. E lesnicios și confortabil acest fel de a fi, dar nu onorabil. Nu-i voi fi nicicând discipol acestei metehne!
Deprins doar cu darul alegerii frumosului din om(Dacă suntem sinceri măcar o dată în viață cu noi, putem recunoaște că e cel mai lesne să dai cu piatra, nu-ți trebuie argumente.) îmi voi onora dascălul meu așa cum l-am perceput atunci, în liceu, în ,,bătaia puștii”, sentimentele acelea sedimentându-se mai târziu, când i-am devenit coleg de profesie.
Aveam 15 ani când l-am întâlnit prima oară pe distinsul dascăl. Înalt, atletic, un chiparos înveșmântat în haine de campion, fața puțin alungită, ca pigment al pielii mai mult creol, nu degeaba câțiva dintre prieteni îi ziceam ,,Maurul”, revărsând scântei binevoitoare din ochii săi albaștri, ager la minte, pus mereu pe glume bune de vindecat rănile, profesorul Enache Popescu era un profesionist desăvârșit.Oare cum ar putea un adolescent să aleagă care dintre atâția dascăli cu vocație merita o coloană în templul acela sfânt? Iar ei, dascălii noștri, se întreceau în măiestrie, fiecare se simțea confortabil în propria grădină pe care și-o lucra cum se pricepea mai bine. Dacă o fi fost cumva, eu nu am sesizat-o, între atâția profesioniști nu exista invidie, poate așa se și explică rezultatele absolvenților liceului din acei ani, un liceu marginal, dar performant. Cum este și firesc, sufletul unui tânăr alege câte o anumită înrâurire, pe care socotește că ar fi cea mai bună. Iar timpul, acest judecător nemilos, va spune dacă a fost cea mai bună. Dacă e să găsesc cel mai nimerit atribut al măiestriei didactice a profesorului Enache Popescu, cred că era entuziasmul acela tânăr, sănătos, însoțit de un raft de cultură și o modestie lecuitoare. Deși în școala gimnazială avusesem un profesor foarte bun de sport, care făcuse o bază sportivă cum puține școli din județ aveau în acel timp, profesorul Enache Popescu a adus ceva nou, neobișnuit pentru noi. Țin minte mereu cuvintele pe care ni le repeta la fiecare oră. În viziunea domniei sale, sportul era nu numai mușchi, ci, în primul rând, aptitudine, caracter, știință și voință. Cât despre știința sportului, aveam să o exersăm pe pieile noastre. Țin minte orele în care profesorul ne pregătea teoretic pentru jocul de handbal. Orice etapă și fază a acestui joc era mai întâi explicată teoretic, profesorul umplând tabla cu scheme de joc, iar noi umplând caietele cu cele predate de dascăl. Apoi urma evaluarea cunoștințelor pe terenul de handbal, unde fiecare dintre noi era pus să execute un rol în atac sau în apărare. E drept, se aprindea repede, ieșeau făclii din ochii săi, altminteri ploioși de iubire, când vedea că, uneori, unii dintre noi, nu eram conectați cu totul la oră. Surpriza a venit foarte repede, la următoarea lecție ne-a dat lucrare de control și a umplut catalogul cu note sub cinci. Nedeprinși cu note așa mici la sport, am crezut că este doar o glumă.Dar cu meseria sa dascălul nu glumea! Au venit și alte note de patru, iar corigența a fost aproape asigurată.Atunci majoritatea dintre liceeni și-au dat seama că trebuie ,,să pună burta pe carte” și la sport și să o dovedească practic, îndeplinind sarcinile cerute de energicul și bineintenționatul dascăl.
Dar profesorul Enache Popescu ne-a cucerit cu totul inima și mintea când a fost desemnat dirigintele clasei noastre. De la primele ore de dirigenție, profesorul ne-a dezlegat tainele manierelor elegante, insistând mult pe formarea caracterului nostru. Iar aceasta o făcea nu citindu-ne din cărți, ci povestindu-ne întâmplări din viața dumnealui de adolescent, punându-i în valoare pe marii săi dascăli din liceu. M-a impresionat feedbakul la aceste cunoștințe. Mare ne-a fost surpriza când ne-am trezit cu dirigintele vizitându-ne camerele din internat, cu predilecție masa de lucru. Ce să vadă?Creioane aruncate, cărți și caiete în dezordine, ce mai, totul vraiște!S-a așezat liniștit pe un pat și ne-a privit pe fiecare întrebător, nesfidător,după care s-a ridicat și în cinci minute camera era ca un dormitor dintr-o cazarmă înainte de vizita maiorului!Iar noi stăteam ca niște stânci încremenite în bătaia vântului!La următoarea oră ne-a vorbit despre ,,punctul de lucru” al elevului, iar cuvântul tutelar a fost ORDINE. Ordine în toate, cum ne-a tot spus după aceea.Mai e un aspect caracterial ce l-am dobândit de la marele meu dascăl și diriginte-ținerea de cuvânt când ai promis ceva. Am simțit-o iarăși pe pielea mea.Aveam oră de dirigenție chiar în zi aniversară. O duceam greu cu învățarea la limba rusă, unde fusesem trecut la avansați, iar eu nu făcusem nicio boabă de rusă, știam câteva cuvinte de la tatăl meu, care făcuse războiul.Ori să ții pasul cu cerințele profesorului Năgăra era aproape imposibil. Luasem un patru și i-am promis dirigintelui că nu am să mai iau o altă notă proastă, dar ,,socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg” și am înhățat o altă notă mică. Cum a ajuns la numele meu, m-a privit, a dat puțin din cap, iar eu…dus am fost! M-am întors după 20 de minute ras în cap(Nea Lido, frizerul, își făcuse cu cinste datoria.Eram bec!), spre amuzamentul frumoaselor și gălăgioaselor mele colege. Așa fusese înțelegerea cu dânsul, care știa unde ne ,,doare” cel mai mult atunci pe noi, băieți și fete(Era doar epoca pletelor, blugilor și minijupului!), luați de valul imitării tinerilor din formația ,,The Beatles”, a lui Brigitte Bardot sau Presley.
Profesionist, extrem de elegant în atitudine și exprimare, era un dascăl îndrăgostit de chemarea sa, iar lucrurile începute erau întotdeauna duse la împlinire.Unul dintre acestea s-a oprit la jumătate, iar noi, elevii clasei conduse de dânsul, l-am împlinit ca semn al prețuirii și iubirii. Pregăteam un program artistic dedicat cred zilei de 1 decembrie, când a venit vestea că dirigintele nostru este implicat într-un scandal și a fost scos de la catedră. O liniște mormântală a cuprins toată clasa, tot liceul. Răspunsul nostru a fost o grevă de câteva zile. Alarmate, autoritățile județului au trecut la măsuri rapide.Dacă greva a încetat după acele intervenții, noi elevii clasei conduse de domnul profesor Enache Popescu n-am renunțat la proiectul inițiat de diriginte, ne-am mobilizat și am dat un program artistic de foarte înaltă ținută, bucurându-l și pe noul director al liceului, profesorul Mălăescu. Cuvântul de ordine a fost atunci să rămânem uniți sub stindardul impus conștient nouă de distinsul nostru diriginte.
În profesorul meu diriginte frumusețea morală și fizică erau nedespărțite, iar, după acel moment mai delicat, în scurt timp, și-a recâștigat prestigiul binemeritat, până la pensionare profesorul Enache Popescu fiind un reper de onestitate, profesionalism și mentorat. Și acesta va rămâne viu și după trecerea sa în neființă. Multă apă a curs de atunci pe Jiu. Noi, elevii profesorului Enache Popescu, am pornit fiecare pe cărările vieții și am început urcușul acestui munte, purtând cu noi trebunicioasele învățături date la timp de acesta. Iar dacă am reușit de multe ori să escaladăm chiar surplombe, un merit l-a avut cu certitudine toiagul de lumină și sprijin pus în mâinile și sufletele noastre la timpul potrivit de ,,Maurul cu ochi albaștri”.
Așa va rămâne mereu în inima mea, și cred a mai multor foști elevi, iar acea icoană este de neînstrăinat!Drum lin spre îngeri, domnule diriginte!
Dumitru Cauc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here