Actor de excepţie, regizor, dramaturg şi promotor al teatrului pentru copii, directorul şi ctitorul teatrului „Excelsior” din Bucureşti, maestrul ION LUCIAN ne-a părăsit pentru totdeauna, nu cu mult înainte de a împlini venerabila vârstă de 88 de ani. Actorul Ion Lucian s-a născut în data de 24 aprilie 1924.
O boală cumplită, rapidă şi grea, o bronhopneumonie puternică şi ciudată i-a curmat firul vieţii într-un pat al Spitalului Floreasca din Bucureşti, în seara zilei de duminică, 31 martie 2012, moment în care pe scena teatrului mai sus amintit se juca piesa „Snoave cu măşti”, piesă scrisă şi regizată chiar de maestrul Ion Lucian. Aş vrea să adaug faptul că premiera acestei piese a avut loc în anul 1965, la Montreal, în Canada. Interesant de remarcat este şi faptul că rolul „cucoanei” din această piesă a fost interpretat chiar de către soţia sa, Paula Sorescu Lucian, la rugămintea actorului şi regizorului Ion Lucian. Finalul piesei a fost de-a dreptul dramatic pentru că trista veste a încetării din viaţă a marelui actor s-a răspândit foarte repede, atât printre interpreţi, cât şi printre spectatori. Plângeau cu toţii… L-am cunoscut personal pe maestrul Ion Lucian în seara zilei de 8 decembrie 1989, în urma unui spectacol susţinut la Casa de Cultură a Sindicatelor din Târgu-Jiu, de către Teatrul de Comedie din Bucureşti. Am convenit cu Domnia Sa să ne întâlnim a doua zi la Gorj-Hotel, la ora 12°°, pentru un interviu destinat ziarului „Gazeta Gorjului”, cât şi revistei „Cutezătorii”. Maestrul a fost de o punctualitate fermă. Am luat masa împreună şi, timp de aproximativ trei ore, am avut prilejul să aflu lucruri deosebit de interesante. „Am avut norocul să încep foarte devreme această profesie de actor – îmi povestea maestrul – chiar elev fiind la Liceul „Matei Basarab “ din Bucureşti. În seara zilei de 4 noiembrie 1940, am călcat pentru prima dată pe scena Teatrului Naţional, în rolul de elev, şi nu m-am mai despărţit de această profesie niciodată. în anul 1942, când am luat examenul de bacalaureat, am şi fost angajat prin concurs la Teatrul Naţional, făcându-mi studiile de specialitate în paralel cu activitatea de actor. “
•
L-am reîntâlnit pe maestrul Ion Lucian şi după evenimentele din decembrie 1989, cu prilejul vizionării mai multor spectacole, dintre care aş aminti „Melodii – melodii” (muzica lui Elly Roman), spectacol prezentat chiar de Domnia Sa, de la început până la sfârşit. A şi interpretat cu mare succes piesele Balada celor trei pelerini” şi „Doi copii”, pe melodiile aceluiaşi compozitor, Elly Roman. Spectacolul – concert „Tinereţe fără bătrâneţe”, ce a avut loc pe scena Teatrului „Constantin Tănase” a fost de-a dreptul senzaţional, cum de altfel a fost şi spectacolul „Mi se pare că mă-nsor”, cel din urmă fiindu-i, se pare, de bun augur în căsnicie. Un rol aparte l-a jucat maestrul în piesa „Ordinul de ofiţer al legiunii de Onoare” şi în câte alte spectacole…
•
Întâlnirea cu actorul Ion Lucian constituia de fiecare dată un prilej de o mare satisfacţie, creând o foarte bună dispoziţie. Umorul său fin, inteligenţa sa sclipitoare, generozitatea sa se răsfrângeau nu numai pe scenă, în personajele create, ci şi în viata de toate zilele. A fost un om bun şi blând, cu o voce domoală şi binefăcătoare, un bărbat voinic, puternic şi frumos, nu numai la chip, ci şi la suflet. Era lipsit de orice trufie. Un actor care şi-a dăruit cu sfinţenie toată viaţa sa artei teatrale, era mereu prezent pe scenă, în mod special în spectacole pentru copii.
Într-unul din interviurile pe care mi le-a acordat, printre alte multe lucruri interesante, mi-a spus: „Prima mea întâlnire cu micii spectatori, întâlnire minunată şi definitivă, s-a petrecut la câţiva ani după debutul meu în teatru. Atunci am descoperit cel mai extraordinar public — entuziast suporter al perfecţiunii şi al creaţiei sincere, dar neiertător faţă de incorectitudine şi platitudine. Această primă întâlnire m-a convins că nu putem privi teatrul pentru copii ca pe un gen minor şi că, dimpotrivă, trebuie să ne străduim să-l facem mai bun decât cel adresat adulţilor”
*
Originalitatea gândirii sale şi comportamentul său ca om şi actor i-a impresionat pe toţi acei care 1-au cunoscut. Un temperament de un ales şi adulmecător lirism, care ştia să-şi ordoneze munca sa de actor cu o calmitate roditoare, de neînchipuit. Parafrazând-o pe distinsa actriţă Stela Popescu, pot spune că Ion Lucian a fost un “gigant al teatrului românesc”. Toate rolurile pe care le-a interpretat 1-au întregit ca actor, aşa cum şi actorul a ştiut să le întregească pe ele pentru a-i mulţumi şi satisface spiritual pe toţi spectatorii săi. Încă de la vârsta de 18 ani, vârstă la care, după cum am mai consemnat în materialul de faţă, a debutat ca actor la Teatrul Naţional, şi-a impus vocaţia printr-o muncă inepuizabilă, dar şi prin marele talent cu care l-a hărăzit Dumnezeu, vocaţie care a înflorit şi a rodit mereu în faţa celei mai neiertătoare instanţe – Măria Sa, Publicul. Maestrul Ion Lucian a fost, de-a lungul întregii sale vieţi, un inegalabil ziditor de caractere, conştient tot timpul de misiunea sa în faţa obiectivelor etice, estetice şi educative în contextul culturii româneşti contemporane. Despre cultură, maestrul îmi spunea că „este cea care pregăteşte cel mai important bun al unei naţiuni: concepţia, mentalitatea, gândul, filosofia, înnobilarea intelectuală a unui popor. Nu poţi fi creator de bunuri, chiar şi materiale, dacă nu ai o temelie serioasă de concepţie de viaţă. Cultura este o investiţie în viitor cu randament în perspectivă de o importanţă colosală, dar, din păcate, cultura a fost întotdeauna copilul care a suferit.”
*
Cu o foarte mare bucurie, dar şi cu o adâncă nostalgie, îmi mai povestea maestrul despre succesul răsunător repurtat în anul 1965, la Teatrul Naţiunilor din Paris, cu piesa „Rinocerii” a marelui dramaturg francez, de origine română (oltean din Slatina), Eugen Ionescu. «Timp de o săptămână s-a jucat cu „casa închisă”. Preţul unui bilet pentru acea vreme era de necrezut de scump. La fel s-a întâmplat şi la Montreal, când a avut loc premiera spectacolului „Snoave cu măşti”. Ne-am bucurat cu toţii de un impunător succes.»
*
Maestrul Ion Lucian a făcut toate genurile scenice, de la operetă până la tragedie. Singurul gen de spectacol pe care n-a reuşit să-1 facă a fost opera, pentru că a fost în permanenţă foarte solicitat, foarte ocupat. Treptat, din profesia de actor au decurs şi cele de regizor şi scenarist, având în palmaresul său nenumărate spectacole, care s-au bucurat de o mare longevitate. Dintre acestea, aş aminti: un „Caragiale” la Teatrul Mic, dar şi în Franţa, un „Shakespeare”, la Teatrul Naţional şi foarte multe spectacole pentru copii şi tineret, spectacole prezentate atât în ţară cât şi peste hotare, în calitate de regizor, a fost invitat să pună în scenă spectacole în Italia, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Japonia, Canada, Israel, etc., spectacole încununate de asemenea de un mare succes. Un alt spectacol de care maestrul îşi aducea aminte cu foarte mare plăcere a fost unul din domeniul teatralului pentru copii – „Cocoşelul neascultător”. După ce a fost jucat în peste 30 de teatre din ţară şi de peste hotare, acest spectacol a fost întrerupt brusc, de către marele maestru, în calitatea sa de autor şi regizor. Care a fost motivul? Autorul introdusese în piesă, după răpirea eroului – micul cocoşel, de către eternul său rival – vulpoiul, o scenă comică. Nedorind să-i lase pe copii să sufere din cauza eroului preferat, autorul a introdus o „bufonadă”, care declanşa hohote de râs pentru că momentul greu fusese trecut mai uşor. Însă, după atât de multe reprezentaţii, la unul dintre spectacole, un copil din sală a intervenit foarte indignat, spunând celorlalţi spectatori, cu lacrimi în ochi: „Da, voi râdeţi şi cocoşelul suferă!”. În urma acestei extraordinare intervenţii a micuţului spectator, autorul şi-a dat seama că trebuie să modifice spectacolul în acel punct, justificând bufonada ca o „pregătire de luptă” pentru salvarea eroului.
•
În cadrul activităţii sale tumultuoase, maestrul Ion Lucian a colaborat cu Cinematografia, cu Televiziunea, cu Radiourile, unde activitatea sa a fost la fel de intensă, dar tot timpul a făcut o evidenţiere în avantajul teatrului. „Personal – spunea maestrul – filmul mă satisface mai puţin, fiind o formă artistică oarecum industrializată. Nu contest faptul că sunt filme de o foarte mare valoare, dar impactul sensibil pe care-l declanşează un spectacol de teatru nu-l poate realiza niciodată un film. Filmul, după părerea mea, e ca o declaraţie de dragoste făcută la telefon.”
•
Un alt lucru mai puţin ştiut de marele public este acela că maestrul Ion Lucian, timp de peste 25 de ani, a fost membru permanent al Biroului executiv al Asociaţiei Internaţionale de Teatru pentru Copii şi Tineret din lume”, asociaţie care la ora actuală îşi are sediul la Paris.
•
Despre dramaturgia contemporană românească, maestrul Ion Lucian considera că are scriitori de talent, dar insuficient de activi pentru a li se oferi actorilor aripi de zbor
„Este foarte greu să faci glorie teatrală ca şi actor, dacă nu ai o dramaturgie românească pe măsura talentului şi a posibilităţilor valorice ale actorilor.”
*
Între dramaturgii contemporani cu domnia sa, mai importanţi, maestrul i-a enumerat pe: Marin Sorescu, Paul Everac, Tudor Popescu, Ecaterina Oproiu, Dumitru Solomon, Dumitru Radu Popescu, Ion Băieşu, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu, Tudor Muşatescu, ş.a. Înainte de decembrie 1989, maestrul Ion Lucian constatase faptul că dramaturgii români contemporani au o teamă teribilă de abordare de teme, iar despre comedie spunea că este cea mai sofisticată din punct de vedere al genurilor dramatice şi, din acest motiv, comedia are puţini combatanţi.
•
În toamna anului 2010, 1-am vizitat pe marele maestru chiar în biroul său de la Teatrul „Excelsior”.
Avea două stări afective, opuse una celeilalte. Prima, de satisfacţie că după 12 ani de luptă dârză, ani în care a fost nevoit să suporte ostilitatea unor indivizi lipsiţi de orice valoare, a unor birocraţi de o crasă îngustime, a reuşit să dea viaţă unuia dintre cele mai frumoase şi moderne teatre din Bucureşti, Cea de-a doua stare, de tristeţe, de durere pentru nedreapta măsură a guvernanţilor de azi de a-i tăia din pensia care şi aşa nu era prea mare, şi, „colac peste pupăză”, tot printr-o asemenea decizie nesăbuită a celor care conduc astăzi destinele ţării, i se luase şi dreptul de a mai profesa meseria căreia i s-a dedicat, cu toată dăruirea, întreaga viaţă. Insă, înainte de a ne despărţi, ca să ne mai descreţim puţin frunţile, maestrul mi-a spus o scurtă anecdotă: «Într-o zi oarecare, Sfântul Petru s-a întâlnit cu Dumnezeu şi, ca să-l proslăvească pe acesta, i-a spus:
– Doamne, ai vărsat „Conul abundenţei” peste aceste pământuri — frumuseţi şi bogăţii cu nemiluita”. Iar Dumnezeu i-a răspuns:
– Aşa este, Sfinte Petre, ai dreptate, dar lasă că acestui pământ atât de bogat am să-i dau şi români.»
•
Maestre, Dumnezeu să vă odihnească în pace în pământul acesta, peste care chiar El a vărsat „Conul abundenţei”!
Sunt sigur că o să vă primească în ceata de actori aflată în dreapta Sa! Amin!
Lect.univ.dr. Ion Sanda Arcani
N.R. Redăm tiparului aceste minunate şi inspirate rânduri scrise de poetul, publicistul şi Omul de cultură Ion Sanda. Depun mărturie că meritele Omului de Aleasă şi Imensă Omenie Ion Lucian sunt cu mult mai mari. La un moment dat, a jucat într-o piesă de teatru cu ofiţeri ai Legiunii de Onoare. Sunt primul care am descoperit la Cimitirul din Băile Săcelu Gorj originea gorjenească a marelui Mihail Sadoveanu, după tată. Întrucât Casa părintească mai există, deşi e neîngrijită. Ştefan-Buby Sadoveanu a fost fratele tatălui Ceahlăului Literaturii Române. Ei bine, monumentul funerar al lui Ştefan(Buby) – primul proprietar al Băilor Săcelu, cel care le-a vândut avocaţilor Pleşoianu – este alături de al Locotenent-Colonelului Ion Sadoveanu, Erou al războiului de Reîntregire(Primul război mondial), dar şi primul român decorat de Franţa cu titlul de Ofiţer al Legiunii de Onoare. Ei bine, şi Ion Lucian întregeşte tabloul cu români ce au fost decoraţi de statul francez cu Legiunea de Onoare (Ion Predoşanu)
