Mă aflam la Clesneşti, sat din comuna gorjeană Glogova, cu o seară mai înainte. Excelentele mele gazde – actriţa Mariana Cercel şi poetul Nicolae Dragoş – făcuseră tot posibilul să mă simt bine. Cu o excepţie.
Maestrul şi publicistul Nicolae Dragoş mi-a refuzat – cu proverbiala-i modestie – un interviu. După o cină în familia artiştilor, am dormit bine şi m-am trezit inspirat. Îi spun domnului Nicolae Dragoş că pe 20 iulie se împlinesc 70 de ani de la naşterea prietenului nostru comun – Adrian Păunescu. Şi-i propun să discutăm despre cum l-a cunoscut domnia sa, fiind unanim recunoscută relaţia lor amicală de peste 50 de ani şi despre autografele primite. A acceptat imediat şi, sub umbra unei halângi de vie, ne-am pus pe tăifăsuit.
– Cam de prin ce an aţi avut norocul să-l cunoaşteţi pe Adrian Păunescu?
– Nici nu-mi vine să număr anii. Eram atât de tineri, fireşte, el mai tânăr cu cinci ani ca mine, să tot fi fost 1959-1960. Mă aflam în ultimul an de facultate şi făceam practică, fiind student, la revista Luceafărul. Urmam o secţie de literatură şi critică literară. Pregătirea la acea secţie să făcea şi pentru a profesa în învăţământ, dar şi în edituri, la reviste. La secţia poezie-redactori îi aveam colegi de an pe Ion Brad şi pe poetul Niculae Stoian.
În acea perioadă, pe când eram la Luceafărul, a intrat în birou un tânăr zvelt, înalt, destul de îndrăzneţ în modul de manifestare. S-a recomandat – parcă însoţit de conştiinţa viitoarei lui prezenţe pe scena literară – „”Sunt Adrian Păunescu!” Aşa am aflat că tânărul din faţa mea, repet, zvelt, înalt, – poate fusiform la acea vreme -, era elev la un liceu din Bucureşti. Perioadă despre care avea să scrie mai târziu că studia la fosta Şcoală de fete, fiind singurul băiat din clasa lui, restul numai fete.
– Şi, ca olteni, v-aţi apropiat repede?
– Ca băieţi de vârste apropiate, am comuinicat fără ezitări şi am putut afla rapid că elevul Adrian Păunescu fusese deja remarcat cu prilejul unei întâlniri a redactorilor revistei cu elevi ai liceului, respectiv de către Mihu Dragomir şi Niculae Stoian.
– Cunoaşteţi şi cum se făcuse remarcat?
– Cred că mărturisirea pe care mi-a făcut-o poetul Niculae Stoian trebuie readusă în prezent. Pentru că, într-un fel, îl exprimă pe Adrian Păunescu de atunci şi dintotdeauna. Elevii se aflau în sală, iar poeţii redactori ai Luceafărului pe scenă. După ce Mihu Dragomir, Niculae Stoian şi ceilalţi au recitat cu parcimonie, desigur, din creaţia proprie, şi au exprimat unele opinii despre prezent şi literatură – probabil în limitele şi orizonturile acelei perioade -, cineva dintre oaspeţi, Mihu Dragomir probabil, a întrebat dacă dintre elevi scrie cineva poezie. S-a ridicat Adrian Păunescu, care invitat să citească din poeziile lui a avut parte de primul debut în public. În calitate de recitator al propriilor creaţii. Avea în mână uin caiet în care scrisese poeziile acelei vârste, o parte, desigur. Ajuns lângă tribună – masa oaspeţilor liceului, nu s-a lăsat până nu şi-a citit întreg caietul.
– Ce reacţii a stârnit?
– Cum se afla departe de a indispune musafirii şi amuzându-şi şi colegele, tânărul poet a făcut o puternică impresie. Ca dovadă, atunci a primit invitaţia de a veni la redacţie.
– Întâmplarea fericită este aceea că şi dumneavoastră vă găseaţi acolo la sosirea lui.
– Am avut, aşadar, privilegiul uneia dintre primele vizite ale lui făcute redacţiei Luceafărul. Repet, am avut privilegiul ca elevul Adrian Păunescu să mă surprindă şi să mă entuziasmeze prin confesiunile lui privind opţiunile pentru anumiţi poeţi. Însoţindu-şi declaraţiile de adeziune la creaţiile acestora. Între care erau, evident, ample citate, recitate cu patos, din Eminescu, Esenin, Macedonschi şi, bineînţeles, mai mulţi de care nu-mi mai amintesc.
Din când în când, nu recunoaşteam între versurile rostite de el autorii şi mă grăbeam să-l întreb cui aparţin. Mă lămurea imediat, fiind versurile lui, pe care înainte de a-l întreba ale cui sunt, mă întreba el cui cred că aparţin. Era un fel de testare a rezistenţei poeziilor lui şi o solicitare a unor judecăţi de valoare.
– V-aţi bucurat de prietenia lui Adrian Păunescu o viaţă?
– Am rămas, de atunci, să călătorim împreună prin timp şi aş putea spune că vreme de peste cinci decenii. Câte lucruri nu se pot întâmpla într-o jumătate de veac? Am mulţumirea să ştiu că, în toţi aceşti ani mulţi, ne-am aflat mai întotdeauna solidari – unul lângă altul -, admirând evoluţia spectaculoasă a unui poet de amplă rezonanţă, cu o vocaţie lirică demnă de cele mai strălucite nume ale poeziei româneşti. Cu o conştiinţă înlăuntrul căreia locul prim l-a avut cultul limbii române şi respectul suprem al mesajului de un înalt patriotism lăsat zestre de exemplari înaintaşi.
– Revin cu o întrebare ce-o doream mai devreme. La prima revelaţie – mă refer la întâlnirea din redacţia Luceafărului – Adrian Păunescu n-a recitat şi din Octavian Goga?
– Nu-mi amintesc, după atâta vreme. Este drept că, apoi, în timp, nu odată, poetul Adrian Păunescu făcea referiri nu numai la poezia marelui transilvănean Octavian Goga, ci şi la publicistica în care detecta cu inteligenţă şi perspicacitate o continuare a unor idei emblematice ale lui Eminescu, în al cărui suprem cult şi-a înscris întreaga viaţă şi creaţie.
– Care este cel mai deosebit moment, hai să vă parafrazez, emblematic din aceşti mulţi ani de mare prietenie?
– Îmi amintesc cu câtă emoţie, pe la începutul deceniului al IX-lea, probabil prin 1983, pleca spre Transilvania, unde aveau loc manifestări ale Cenaclului Flacăra, încălzit de gândul că acolo – la Sfântu Gheorghe şi Covasna – urma să fie recitată, în premieră, Doina lui Eminescu.
– Informaţiile mele, primite de la Adrian Păunescu, confirmă anul 1983, dar curajosul eveniment s-a petrecut la Reghin.
– Nu-i exclus, te rog să verifici. Deşi, cum ştii, foarte diverse ca atitudine poetică şi ca expresie poetică, poezia marelui meu prieten Adrian Păunescu – atât de grăbit să plece în altă lume – lăsând un gol imens nu numai pentru prietenii lui, ci pentru întreaga literatură contemporană, prezintă în ce are trainic –şi are! – un moment de neignorat nici azi, nici mâine al istoriei literaturii române. Şi nu numai a literaturii.
Cât de trişti putem fi acum când împreună. Domnule Predoşanu, sub ocrotirea acestei bolţi de vie în care strugurii încă luptă să capteze razele soarelui îl evocăm cu neţărmurită dragoste şi nevindecabilă tristeţe pe inegalabilul poet.
Ar fi împlinit, nu peste multe zile, 70 de ani.
– Pe măsuţă aveţi mai multe cărţi ale domniei sale. Bănuiesc că vă sunt dăruite cu autograf. Una dintre ele o aveţi în două exemplare. Care-i secretul?
– Iată, aici – mărturisindu-l pentru eternitate – o parte din volumele sale de poezie. Dintr-o operă, oricât de exigent ar fi timpul, se vor afla multe poeme încărcate cu strălucirile diamantului în care nu numai sufletul şi conştiinţa poetului sunt zidite, ci şi aspiraţiile, năzuinţele unui popor care cred că, prin ceea ce are el mai profund în fiinţa sa, nu va fi nicicând dispus să-şi uite numele. Şi nici numele marilor săi fii, între care cel al poetului, publicistului de primă mărime se va afla întotdeauna cu drepturi la neuitare Adrian Păunescu.
N-aş vrea să se creadă, şi faptul este îndeobşte cunoscut – deşi cu vinovăţie ignorat de unii – că Adrian Păunescu a fost deopotrivă un neînfricat luptător pentru înlăturarea marilor nedreptăţi făcute de-a lungul istoriei poporului căruia i-a aparţinut şi căruia şi-a dedicat nu numai talentul, dar şi jertfa unei vieţi.
– Vă cam plimbaţi cu cărţile. Ce-i cu ele?
– Iată, dragă Ion Predoşanu, dintre numeroasele cărţi pe care mi le-a dăruit cu tuilburătoare şi luminoase dedicaţii, începând cu cartea de debut – Ultrasentimente, apărută în 1965, cu o prefaţă datorată unui marte critic – apropiat generaţiei noastre – Matei Călinescu. O dedicaţie în care, între altele, mă înscria ca pe un „prieten adevărat, prieten bun„ şi-mi declara „nelimitată prietenie şi emoţie” la prima lui carte, în februarie 1965. Şi iată o altă carte de poezie a sa – Istoria unei secunde, carte care în 1971 a avut o soartă tragică. Primul tiraj, având această copertă a fost topit, el salvând doar câteva exemplare, pe unul dintre ele scriindu-mi, ca unui apropiat: „Lui Nae, salvatorul meude cenuşă, Adrian Păunescu 1071”. El uitase că mi-o dase şi atât de puternica lui durere că pe un volum similar îmi scrisese ca şi cum ar fi vrut să avertizeze, peste ani, cuvintele: „De n-ar fi cenuşa, Adrian Păunescu”.
De ce am ales acest volum, Istoria unei secunde, volum care cu certitudine va învinge timpul îţi voi spune acum. Nu cu multă vreme, înainte de apariţia acestei cărţi, lucrând eu în redacţia unui mare cotidian, i-am solicitat un poem sau mai multe. În biroul meu de redactor, el – care avea suted e poezii nepublicate – mi-a spus că mai bine ar fi să scrie atunci o poezie. Nu m-a mirat o asemenea propunere, cunoscându-i spontaneitatea, eu numindu-l, cu prietenie, în glumă, ca fiind posesorul unei secrete fabrici de poezii.
-O mai ţineţi minte?
-A scris atunci, în biroul meu, poezia „Da, mai avem”. Între altele, această poezie, neacceptată la publicare, în vremea aceea, de conducerea ziarului la care lucram a constituit motorul transformării Istoriei unei secunde în cenuşă! Au cântărit, desigur, în decizia cenzurii de încenuşarea cărţii şi versurile: „Da, mai avem câte ceva din toate/ Şi râurile noastre prescurtate/ Nu se mai varsă în străinătate- Da, mai avem o limbă cât se poate/ Cu subiecte şi cu predicate”.
Sunt concentrate, şi numai în aceste câteva versuri, decupate dintr-o operă monumentală crezuri şi cauze pentru care poetul şi cetăţeanul Adrian Păunescu n-a încetat nicio clipă să lupte spre a le apăra.
– Ar mai fi avut multe altele de apărat în anii din urmă, nu-i aşa?
– O face, şi acum când, iată, are 70 de ani şi o va face şi la centenar şi la multe alte veacuri ce le va împlini, prin vreme, fiindcă poeţii adevăraţi – dincolo de certificatele birocraţiei lumeşti – trăiesc prin cuvinte cât va trăi limba în care şi-au scris – ritmându-şi sufletul şi gândurile – viaţa lor şi viaţa poporului lor.
Numai aşa, Istoria unei secunde poate deveni istoria unei veşnicii.
Ion Predoşanu
