IN MEMORIAM – SERGIU COSCIUD (La un an după trecerea în eternitate)

94

img864I. Modelul transcendent

Scriu această dublă cronică de carte la un an de la moartea poetului, nuvelistului, romancierului şi dramaturgului Sergiu Cosciud.

Opera unuia dintre întemeietorii Şcolii de Literatură „columniste” de la Târgu-Jiu cuprinde romanul „Sfinxul dacic” (1972), nuvela „Crucea Delniţei (Xana)(1999), volumul liric „Neastâmpăr sub stele” (1999) şi drama istorică „În prag de veac” (Decebal)(1999). Netipărite au rămas: „Bătrânul”, „O umbră peste ape”, „Fântâna din vale”, „Tablou în cărbune”, toate lucrările fiind în proză şi aşteptându-şi tipărirea, din păcate postum.

Romanul „Sfinxul dacic” este deschizătorul de drumuri al genului în Gorj, căci au urmat după Sergiu Cosciud alţi columnişti: Titu Rădoi, Aurel Antonie, Cristian George Brebenel, Silviu Doinaş Popescu, Lazăr Popescu, Ion Cepoi, Marius Iorga, puţini la număr dar semnificativi în arealul literaturii Olteniei de ieri şi de azi. Înaintea img865lor scriseseră: Alexandru Ştefulescu, Sabin Velican, Nicolae al Lupului.Dar să-i las sarcina istoriei literare să întreprindă o cercetare completă de acest fel şi să intru direct în subiectul articolului de faţă.

Romanul „Sfinxul dacic” este scris cu nerv, şi în termenii nostalgiei după un timp şi un spaţiu îndepărtate, poate metamorfozate în pură legendă, în mitologie chiar; căci autorul înlocuieşte lipsa documentului autentic cu fabulosul, lipsa faptelor consemnate în epocă de vreun „scrib” conştiincios, de pe lângă vreo curte regală, cu naraţiunea fantezială, lipsa surselor originare cu inventivitatea imaginantă/imaginativă.

Povestirea propriu-zisă este captivantă, eroii acţionează în virtutea unor imperative morale, aventura exemplară pe care o duc cu ei, trăindu-şi-o la modul tragic Giures, Daina, Dribal, se derulează sub semnul angajamentului total ( a se citi sacrificial). Au mai scris în acest stil: Mihail Diaconescu, Radu Theodoru, Paul Anghel, Viorel Ştirbu, Eugen Uricaru, Alexandru Mitru şi toată generaţia a cultivat cu maximă convingere valorile sentimentale, convingerile patriotice, dimensiunile unei fantasticităţi… de un realism tulburător în aspectele sale existenţial-comportamentiste şi/sau ontologic-naţionaliste.

Scriitura lui Sergiu Cosciud din „Sfinxul dacic” descinde din scriitori tutelari ai prozei istorice B.P.Haşdeu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, apelând ca şi aceştia la infuzia textului cu poeticitate, la utilizarea artei portretului, profilat pe fundalul unui peisaj (unui model) de regulă transcendent. Citez ca să fiu crezut pe cuvânt: „Giures înfipse la picioarele stâncii torţa şi privirea îi alunecă departe vrând să desluşească prin întuneric îndârjirea de neînfrânt a neamului său”; „Daina privi într-acolo, dar glasul venea de pretutindeni, din cer, de jos de pe pământ sau poate din adâncurile de umbre”; ori, mai ales, la crearea/instituirea unei atmosfere verosimile, datorită firescului/dinamicii dialogului.

II. Arta vizual-auditivă

Drama istorică „În prag de veac – Decebal” a apărut iniţial şi în întregime în revista Caietele Columna, însă scoasă într-un volum de sine stătător, piesa de teatru are parcă un dublu ecou: unul fenomenolog, iar celălalt, axiologic.

Dramaturgul Sergiu Cosciud s-a făcut remarcat în epocă prin nonconformismul tematic, prin curajul refuzului dogmatismului de sorginte comunistoidă, dar şi prin calitatea indiscutabilă a limbajului, a replicilor, prin instaurativitatea (a se citi indicialitatea) unei atmosfere tensionate, concrete şi prin abordarea intrigii şi a scenariului aferent, în modulaţii prozodice impecabile ritmic şi rimeistic.

Scrisă în versuri cu cezură şi cu tehnică atent asimilate (din angrenajul instrumental ţin să invoc anjambamentul impecabil), drama trebuie iarăşi situată paradigmatic, ca şi romanul de mai nainte sub semnul unor autori români extraordinari: B.P.Haşdeu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Al.Davila, Nicolae Iorga, Marin Sorescu.

Din această postură Sergiu Cosciud ni se înfăţişează de sub ţesătura fascinantă a arhetipurilor înlănţuite muzical şi cinematografic ca un bun cunoscător al speciei, dar şi ca un stăpân al ficţiunii dicţionalizate inteligent şi credibil şi ca posesor inventiv şi emoţional al unei trans/retorici proprii.

Textul ca atare impresionează prin efort intelectual, printr-o intertextualitate discretă, dar temeinică, şi deopotrivă prin capacitatea de a delimita situaţii, de a le transgresa teatralitatea inerentă înspre frescă amplă şi epopee monumental-homerică.

În teatrul cinematic şi problematizant al lui Sergiu Cosciud, spaţiul este un dat imediat, deşi decorul acţiunii poate suferi diverse deplasări (a se citi translări) şi organizări (adică restructurări).

Discursul poate localiza, mergând de la simpla co/notare a „teatrului acţiunii”, până la descrierea cea mai fidelă şi amănunţită a decorului, a obiectelor, a fiinţelor devenite personaje în act.

Arta vizual-auditivă a lui Sergiu Cosciud, ca să conchid relevant, îi imprimă cititorului, fie el naiv sau instruit, o atitudine distinctă, un punct de vedere autoritar şi, volens-nolens, profund personalizat. Cronicarul obiectiv se lasă mereu sedus de o subiectivitate reflexivă, generatoare de literatură validă, iată, simultan, etic şi estetic.

La un an de la trecerea în e(s)ternitate, a lui Sergiu Cosciud, nu ne rămâne decât a-i regreta dispariţia, dar şi de a-i readuce în relieful prezentului cultural gorjean figura luminoasă, făptura distinsă şi opera-i care de abia în viitorul apropiat îşi va mai fi găsind cercetători şi interpreţi pe măsură.

Ion Popescu-Brădiceni

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here