Motto: Chiar dacă dragostea n-am înţeles-o/ Tu eşti întregul altei jumătăţi
Pentru moment aş zice aşa: să dea cu pietre cine nu a trăit acest sentiment!
Şi ce este cartea scrisă la telefon de Alexandru Ionică Getodacul? Pare o continuă declaraţie de dragoste. Dragostea aduce stipendii şi le regăsim în poeziile din volum. Sunt multe aceste stipendii, dar autorul le aduce în prim-plan doar pe următoarele:
,,Pentru dragostea ta mă întorc în prezent”, ,, Viaţa devine frumoasă”, ,,Să uit de tragedia că-s bătrân”, ,,De timp şi de singurătate’’, ,,frumuseţea- n tine am regăsit-o”, ,,renaştere prin dragoste”, ,,să cred că lumea-i făcută din perechi”, ,,cu tine am curaj să mă rog la Dumnezeu”, ,, tu eşti de la -nceput până la sfârşit regina mea din poem şi rugăciuni”.
Poetul ne convinge, deşi cunoşteam, că ,,renaşterea prin iubire este un motiv în plus de a supravieţui”. Ea ne aduce în prezent, aici, în noi. Ne ajută.
Când nu este iubire eşti aproape să renunţi la toate. Eşti continuu singur, pe malul prăpăstiei. Unii pun baza pe interes. Că iubirea vine pe parcurs. N-a venit niciodată.
Ca un blestem poetul Alexandru Ionică Getodacul duce pe cruce frumuseţea iubitei. Şi-a închinat toată viaţa vinovăţiei de a fi iubit. rămâne aceasta totul pentru el. De multă vreme el nu construieşte amintiri. Asta deşi are mari realizări. De aceea ,,nimic nu este ce pare a fi ,,rămâne valabil. Căci doar iubind înţelesurile prind sens, iar altfel orice neînţeles se schimbă-n neînţelesuri tot mai mari.
Poetul face uz de emoţii cunoscute: sărutul care îmbujorează, cuvintele spuse lăcrimând, voi bea elixirul din esenţe, să rămână fără cuvinte, să porţi în suflet o taină, taina unui jurământ, să adormi zâmbind, arsura din piept, redobândirea purităţii, cerul care se sparge în capul nostru, necunoaşterea.
Dar şi emoţii necunoscute apar în opera acestuia: îngerul care ţipă, am să-ţi caut vina firii.
Tehnologia aduce şi ea necazuri pentru dragostea terestră: blocat apelul, telefonul descărcat, piedici în calea îndrăgostiţilor.
Bătrânețea vine cu unele deficienţe, dar şi cu stipendii: nu mai vezi literele de aproape, dar vezi problemele de la distanţă. Mi-a dat soarta să duc chin, observă poetul.
El se roagă spre cer cu regrete amarnice şi exclamă, într-un final: Iubirea e minunea de a fi.
Da, este un chin real care transpare din cuvintele aşezate sub forma acceptată că ar fi poezie. Nu este poezie. Este o explozie de durere pe care, dinspre telefon o împărtăşeşte cu noi emiţătorul cuvintelor aşezate.
Dar sunt lucruri care se pot numai odată. Atunci. Tatăl copilului ei. Să uit de timp şi de singurătăţi.
Pe plajă trupul tău avea forma de sirenă/ şi-am scris cu degetu-n nisip poema noastră/ pe conturul urmei tale se zbătea în venă/ valul sângelui tău în marea cea albastră/nisipul luase forma trupului tău bronzat/ şi mă rugam ca valul mării să nu-l spele/ ţi-am scris o poezie fără urmă de păcat/ şi se pierdeau în valuri, lacrimile mele.
Exorcizare prin artă.
Speranţa poetului Alexandru Ionică Getodacul rămâne vie. Acesta nu vrea să accepte nici că ,,speranţa este cel mai mare şarlatan. Te duce cu vorba şi tot dezamăgit rămâi”. ,,Ambiţia este cea mai tristă dintre speranţe”.
Nu sunt vorbele criticului cele care îl alină pe autor. Asta fiindcă el ştie că-n poem e veşnic început.
Victoria Stolojanu-Munteanu
