Sunt sigur, că cel puţin unul, sau chiar mai mulţi cititori ai titlului de mai sus, vor crede că autorul este un nostalgic al trecutului regim comunist. Eroare. Nu sunt nostalgicul regimului comunist, care mi-a adus foarte multe necazuri, mari supărări care nu se pot uita aşa uşor.
În 1945, eu şi socrul meu, învăţătorul Gr. Stăncioiu, ne-am înscris la partidul Social – Democrat, condus de Titel Petrescu.
În 1948, profesorul Şt. Voitec din Caracal a făcut ruptura, trecând cu adepţii săi la P. C. R.. Cei care l-au urmat au trebuit să semneze o adeziune de unificare cu P. C. R. . Socrul meu a refuzat să-şi dea adeziunea, ba mai făcea şi propagandă contra, fapt pentru care a fost arestat şi după ce l-au eliberat, zilele i-au fost numărate. Despre această întâmplare am relatat în articolul “Adeziunea” , Gorjeanul 19 august 1998.
Ca orice om, am şi eu nostalgiile mele. Nu pot să uit de şcoala primară cu ilustrul meu învăţător, N. Popescu – Belu, datorită căruia am ajuns intelectual, deoarece el m-a înscris la şcoala secundară, plătind taxa de înscriere la admitere şi apoi, stând la poarta tatălui meu, până când ne-a văzut plecaţi spre Tg – Jiu, a doua zi având loc examenul de admitere. De asemenea, nu pot să uit anii de şcoală normală şi trăiesc nostalgia pentru iluştrii profesori ai acelor vremuri: C. Mihăilecu, Ştefan Petrescu, Titu Ciocănescu, Ion Manolescu, C. Stuparu, N. Aniţescu, Mircea Pârvulescu, Vasile Cârstovici, Teodor Gâlescu, Vasile Isac şi C. V. Dănău, care au fost model de conduită în întreaga mea activitate de mai târziu. Pentru asemenea oameni şi vremurile lor, păstrez o sfântă nostalgie.
În perioada comunistă, am întâlnit activişti cu un comportament ireproşabil faţă de cetăţeni. Ar fi nedrept să nu recunosc, că faţă de asemenea oameni am o stimă deosebită şi nimeni nu ar avea dreptul de a mă învinui de nostalgia pentru comunism.
Printre comunişti au fost şi oameni de omenie
Doar prin câteva exemple, pe care le voi descrie mai jos, sunt sigur că voi convinge pe cititori, că printre comunişti au fost şi oameni de omenie, ceea ce, să-mi fie cu iertare, nu pot spune despre niciunul dintre pretinşii democraţi ai capitalismului cu faţă umană de după 1989, cum declara fostul preşedinte Ion Iliescu.
După 1950, în plină perioadă Stalinistă, eu lucram la gimnaziul din Săcelu. Primar al comunei ajunsese un fost legionar. El îşi cumpărase o motoretă, care făcea un zgomot atât de înspăimâtător, încât câinii, păsările, oile, vitele mari, copiii, toate se speriau şi fugeau care încotro, câinii săreau peste garduri, gâştele zburau şi cu mare greutate le mai găseau stăpânii lor.
O bătrână din sat l-a botezat “Zmeul”. Când se auzea motoreta, bătrâna striga: “Păziţi-vă că vine Zmeul”. Primarul a fost supărat că bătrâna Ioana l-a botezat “Zmeul”, ceea ce l-a înfuriat peste măsură. Fire răzbunătoare, a trecut pe la bătrână rândurile chiaburilor. Curgeau impozitele şi cotele, încât bătrâna îşi blestema gura şi ziua în care l-a botezat pe primar.
Pe atunci, la raionul Novaci, preşedinte era Alex. Harca, un om cinstit, corect, pe care îl cunoscusem cu ani în urmă. M-am dus la el şi i-am explicat situaţia bătrânei botezătoare. Mi-a dat să studiez dosarul şi am rămas uimit constatând, că pentru a o încadra la chiaburi, primarul – legionar – modificase suprafaţa totală de teren, trecând în faţa cifrei 4, cifra 1 şi astfel bătrâna nu avea 4 ha, ci 14 ha. Dar, imbecilul legionar nu făcuse falsificările necesare şi în desfăşurător, pe categoriile de terenuri. Adunând suprafeţele pe categori dădea 4 ha, nu 14 cum falsificase primarul. I-am explicat preşedintelui de raion Alex. Harca, a înţeles şi a replicat “Ce frumos scrie la carte şi ce urât le facem noi.” Un articol, cu acest titlu am semnat în Gorjeanul în 2 februiarie 2002.
Stăruie în memoria mea amintirea acestui om, Alex. Harca. O fi fost el communist, poate o fi avut el convingeri comuniste – poate –dar, dintre toţi comuniştii cunoscuţi de mine, el a fost cel mai “om” între oameni şi printre oameni. Dar, pentru că nu era de acord cu practicile sălbatice din perioada copilăriei comunismului din ţara nostră, Alex. Harca a fost marginalizat, izolat şi bolnav fiind de plămâni, s-a stins, singur, uitat de toţi, mâhnit că la noi nu s-a instaurat comunismul, ci cu totul altă sălbăticie a secolului.
Un alt communist, pe care l-am cunoscut ca om de omenie a fost Gh. Paloş. În anul 1949 eram student la ASE. În acea perioadă se făcea verificarea membrilor de partid, provenită de la social – democraţi. Am fost chemat de la Bucureşti la Tg-Cărbuneşti, unde funcţiona comisia de verificare, al cărei preşedinte era Gh. Paloş. M-au interogat, mi-au pus foarte multe întrebări, iar eu, le-am spus, în amănunt, totul despre mine, despre front, decoraţii.
Până a deliberat comisia, am stat afară, la uşă, dar se auzea ce se discuta. L-am auzit pe Gh. Paloş spunând: ”a fost pe front, a fost rănit, şi-a făcut datoria, a fost disciplinat.” Mi-au dat carnetul de membru de partid.
Au trecut anii, s-a făcut reformă administrativă, a apărut regiunea Gorj, al cărei conducător a fost numit Gh. Paloş. La acea perioadă s-au ţinut alegeri. Eu, funcţionând la gimnaziul Săcelu, am fost numit membru în comisia de votare. Membrii comisiei de votare, au primit liste cu cetăţenii cărora li se ridicase dreptul de a vota. Printre cei cărora li se ridicase dreptul de a vota a fost şi un bătrân pensionar din satul Bereasca – Emanoil Petcu, pe care eu îl cunoşteam ca om de treabă, liniştit, fără manifestări împotriva noului regim. El fusese în poliţie în Bucureşti.
În ziua votării, când majoritatea membrilor comisiei de votare erau într-o sală vecină, unde se aghesmuiau cu ceva tărie, nenea Petcu m-a rugat să-l las să voteze. L-am luat în secţia de votare, i-am dat buletin pentru el şi soţie. Ce credeţi că a făcut nenea Petcu? Aşa cum se spune în popor, a “borâşcăit” cu creionul cele două buletine, le-a pus în buletinul de indentitate al său şi a dat cu toate în urnă.
După câteva ore nenea Petcu m-a căutat şi mi-a istorist isprava. La deschiderea urnei, secretarul de partid a văzut buletinul de identitate, l-a luat şi a început scandalul, cerând arestarea lui nea Petcu.
În acea hărmălaie, cine credeţi că a intrat pe uşa? Gh. Paloş, primul secretar al regiunii Gorj.
După ce a primit cuvenitele explicaţii, Gh. Paloş a hotărât ca miliţienii să-l aducă – fără bruscări. Când l-au adus, nenea Petcu tremura din toate încheieturile. Pe el şi primul secretar i-au dus într-o sală ca să discute. După un timp, pe uşă ieşeau: primul secretar şi în spatele lui nenea Petcu – cu buletinul în mână şi cu zâmbetul pe buze. Gh. Paloş ni s-a adresat: “omul acesta are dreptate să ne urască”. A fost şi el poliţai prin Bucureşti, a ieşit la pensie. Un primar de aici a cerut să i se taie pensia. Bătrânul nu este vinovat. Ştiau că primarul legionar ceruse tăierea pensiilor. Gh. Paloş a dat sarcină organelor locale de a interveni pentru repunerea în drepturi al lui Petcu. Am avut a doua ocazie să văd şi să mă conving că Gh. Paloş era un om de omenie, un om drept.
Au trecut anii şi eu am ajuns să lucrez la Inspectoratul Şcolar Judeţean – Gorj. Era toamnă şi eleviii mergeau la cules de porumb în unităţile socialiste. Am rămas de serviciu la Inspectorat. A sunat telefonul şi Gh. Paloş m-a luat la rost că profesorii care însoţeau elevii la cules, nu se înţelegeau cu primarii. I-am explicat primului secretar că elevii trebuie să lucreze sub ochii profesorilor. Altfel vom avea necazuri – accidente.
Mi-a mulţumit şi m-a asigurat că va lua legătura cu primarii care nu înţeleg sistemul de organizare. O nouă dovadă că Gh. Paloş a fost un comunist de omenie. Pe când lucram la Inspectoratul Şcolar, Secretarul cu propaganda, care răspunde de învăţământ, m-a chemat pentru nu ştiu ce probleme. Fiind în biroul secretarului C. Drăgoescu – nea Costică –aşa cum îi spuneau aproape toţi cei care îl cunoşteau – cineva a bătut cu putere în uşă. L-a poftit în birou. Era un ţăran slăbănog, îmbrăcat rău, încălţat cu opinci din roată de cauciuc, cu faţa încărcată de lacrimi. S-a plâns că primarul nu-i dă un act necesar la tribunal. Drăgoescu i-a spus aşa: “eu nu răspund de agricultură, nici de primari, dar fiindcă îmi dechisăşi uşa, hai să vedem despre ce-i vorba.” Şi a dat ordin să-i facă legătura cu primarul în cauză.
I-a explicat primarului despre ce e vorba, la care primarul a început să strige că acel ţăran este un fost chiabur, duşman de clasă, etc, etc. Atunci lui nea Costică i-au venit nervii şi a strigat: “tu nu şti mă, că pe chiaburi i-am lichidat la colectivizare. Te-ai uitat la el cum arată? Îi faci adeverinţă, eu îl trimit la tine, i-o dai, altfel vin şi te schimb că tu ne faci partidul de ruşine.”
Eu am reţinut adevărul: o fi el nea Costică, secretar de partid, comunist, dar este şi un om de omenie.
Dar, şi nea Costică Drăgoescu a avut soarta lui Alex. Harca. Când nu au mai avut nevoie de serviciile lui, l-au pensionat, l-au iziolat, s-a retras la casa părinţilor din comuna Albeni şi fiind suferind de inimă, pentru el viaţa a devenit un calvar. A fost găsit de primarul din Tg-Cărbuneşti, cum aştepta, la rând, să ia butelie, a treia zi consecutiv, dar mereu era nebăgat în seamă. Primarul de atunci, om de omenie, l-a ajutat să schimbe butelia, spre a nu se mai chinui şezând la o coadă respectabilă. A mai durat câţiva ani şi a trecut la cele veşnice.
Nu pot să trec sub tăcere şi alte nume de primi secretari care au fost oameni de omenie. Gavrilescu – fost apoi ambasador în China foarte mulţi ani, Băbălău despre care am scris înntr-un articol publicat în Gorjeanul 16 noiembrie 1999, sau activistul de la raionul Novaci, despre care am consemnat în articolul “Prietenul meu, activistul”, Gorjeanul 5 septembrie 1998, activist care a fost eliminat din funcţie pe motiv că nu are origine muncitorească. În rândul comuniştilor de omenie l-am aşezat şi pe primul secretar de Gorj – Păunescu despre care am scris în articolul “Memoria colectivă”, Gorjeanul 5 ianuarie 2000.
Alte nume de primi secretari, oameni cu caracter
Nu poate fi uitat marele patriot roman Lucreţiu Pătrăşcanu care în anul 1948 pentru că într-o cuvântare de la Cluj, printre altele a spus ”mai întâi sunt român şi după aceea sunt comunist”, fapt pentru care, din ordinal lui Stalin, a fost arestat şi omorât mişeleşte în închisoare.
Din păcate, au fost prea puţini comunişti de omenie, faţă de marea masă a comuniştilor, care, crezând ei că sunt pe placul partidului, săvârşeau fapte condabnabile.
Trebuie să subliniez faptul că atunci când un activist sărârşea fapte condabnabile, în foarte multe cazuri se lua măsurile corespunzătoare. Dau un singur exemplu. Atunci când am eliminat, trei zile din liceu, pe fiul secretarului cupropagandă de la raionul Girlot, secretarul respectiv a pornit o acţiune împotriva mea şi numai datorită intervenţiei secretarului cu răspundere de la regiunea Oltenia, am fost lăsat în pace.
Cu regret, din ’89 încoace, am căutat, cum zice românul, cu lumânarea aprinsă, să găsesc un politician al vremurilor democratice, care să fie “om de omenie” şi cu mare părere de rău, aşa ceva nu am găsit în niciun partid, în niciun guvern. Trăsătura caracteristică a tuturor pretinşilor democraţi, este goana după scaune înalte, care să le aducă uriaşe grămezi de bani .
Aşa se explică faptul că în cei 20 de ani de democraţie, s-a ajuns ca România să aibă peste 500 de miliardari şi milioane de săraci care abia îşi duc traiul de pe azi pe mâine.
Niciodată, în toată istoria ei, România nu a fost într-o situaţie mai dezastruoasă ca în prezent.
Oare cât va mai răbda acest popor?
Emanoil Cinteză
