Nu sunt critic literar. Deşi mi-ar plăcea să mă pot lăuda cu aşa ceva. Aşa că nu voi scrie opinii despre excelenta carte, cel puţin din punctele de vedere ale graficii şi tipăriturii volumului de poezie bilingv – română şi franceză – „Eseu despre glorie”/„Essai sur la gloire”, în selecţia şi traducerea Paulei Romanescu, apărut la pretenţioasa editură bucureşteană ALCOR EDIMPEX SRL, prin anul 1998.
Simpaticul personaj care este celebrul Conu’ Spirache. Cum i se mai spune în lumea literară a Gorjului poetului, epigramistului şi periculosului pamfletar prin valoare Spiridon Popescu. Stirpe de oltean, dar ce zic eu oltean când Poetul şi Pamfletarul – în versuri dar şi în proză – are deocheatul obicei de a se da la toţi confraţii. Inclusiv la aceia care i-au întins o mână cândva. În fond, nu doar Alexandru Macedonski se credea mai mare decât poetul nepereche Mihai Eminescu. Păcat de care nu scapă, uneori, nici Spiridon Popescu. Cel ce se războieşte nu numai cu toţi popeştii, dar şi cu criticii ce se-ncumetă a scrie poezie. Dar cum oameni suntem, să-i trecem cu vederea şi aceste lumeşti păcate. Ne vom mărgini la trecerea în revistă a spuselor scrise ale autorului, pe pagina de gardă a volumului: „Dedic această carte frumoşilor nebuni din micul meu oraş, între care unii se numesc Viorel Gârbaciu, Dan Mihăiescu, Octavian Vede.” Cu măsură, în comparaţie cu prinţul metaforei româneşti în proză – Fănuş Neagu, cel care-a închinat un florilegiu de metaforită, dacă ne e permis să ne exprimăm astfel, în al său „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, Spiridon Popescu iubeşte Târgu Jiul şi nu-i exagerează deloc dimensiunile. Facem o săritură cam mare şi cităm de pe coperta ultimă spusele valorosului inegalabilul critic al Gorjului şi al României de dincolo şi de dincoace de Prut Gheorghe Grigurcu: Spiridon Popescu porneşte, temerar, din straturile originale ale poeziei: sentimentul năvalnic, cruditatea existenţială, expresia fără ocol. Ferindu-se, din instinct, de excesul de artificiu, el scrie stihuri de-o naturaleţe tăioasă, aşa cum ar şuiera ori ar chiui, ori ar plânge. Cele mai bune dinte ele sugerează acea nebunie solemnă a vântului, a ploii, a furtunii, în care ne place a ne oglindi ca-n forme fantaste ale sufletului nostru.” Distinsa tălmăcitoare în şi din limba franceză care este Paula Romanescu se dovedeşte extrem de inspirată în alcătuirea selecţiei, din care nu lipseşte poemul ce dă titlul antologiei – „Eseu despre glorie”. Precum Iisus Hristos, domnia sa semnează şi un suav „Cuvânt înainte” din care începutul e grăitor: <<Trăind în ţara lui Brâncuşi, acolo, la Târgu Jiu, poetul Spiridon Popescu a deprins plânsul tăcerii, taina sărutului şi-apoi… apoi zidirea în lumină a treptelor spre infinit. Ostenit de urcuş într-o zi îşi va fi pus mâna streaşină la ochi: „Mai e mult, Doamne, până la capăt?”>> Ce-ar mai fi de spus? Să căutaţi, rogu-vă, cartea în librării, dacă o veţi mai găsi, dar în biblioteci sigur. Şi vă veţi convinge că merită!
Ion Predoşanu
