În Pericopa Evanghelică din Duminica de după Botezul Domnului, în Săptămâna a 29-a după Rusalii, retrăim, o dată cu Biserica începutul propovăduirii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, propovăduire anunţată şi anticipată de Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, prin aceste minunate cuvinte care ne spun: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, tocmai pentru predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric.
Vom înţelege că Împărăţia Lui Dumnezeu este viaţa trăită în Iisus Mântuitorul, deoarece propovăduirea Cuvântului Lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi, care nu numai că aud cuvântul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvântul Mântuitorului, care zice: „Fericiţi cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dânsul“ (Luca 11, 28)!
„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“!
În Duminica după Botezul Domnului, “Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: ”Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.“
(Matei 4, 12-17). Cu aceste cuvinte ale proorocului Isaia, arată Sf. Evanghelist Matei, ceea ce au însemnat venirea Mântuitorului din Nazaret şi aşezarea lui în Capernaum, lângă mare, în Galileea neamurilor, să ne amintim fudamentul credinţei în Dumnezeu şi să-l păstrăm ca o profesiune a vieţii noastre! Într-adevăr, cei din Galileea erau priviţi de cei din Iudeea ca fiind “în întuneric”, întrucât Iudeea se socotea purtătoarea legii date de Dumnezeu lui Moise şi se mândrea cu profeţii ei, cu templul din Ierusalim, pe când despre Galileea sinedriştii îi spuneau lui Nicodim “Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu se ridică” (Ioan 7, 52) şi despre galileeni ziceau că nu cunosc Legea. Dar, iată că Iisus Hristos, profetul profeţilor, tocmai aici, în Galileea neamurilor, a venit să-şi înceapă propovăduirea şi lucrarea, răspândind peste toate întinderile ei ca o “lumină mare” focul nestins al credinţei dreptmăritoare. Aici pune Domnul începutul misiunii Sale, propovăduind şi zicând: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat. 4, 17). Ecoul poruncii sale s-a prelungit peste veacuri, deoarece prin cuvântul Evangheliei, Mântuitorul ne cheamă şi pe noi la pocăinţă. Pocăinţa este reînnoirea vieţii prin curăţire de păcate şi practicarea virtuţilor. Fericirea veşnică este condiţionată de felul cum se achită fiecare credincios de această îndatorire de a-şi îmbunătăţi continuu, din punct de vedere moral-spiritual, propria sa viaţă.
“Împărăţia lui Dumnezeu e sfinţenie şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”!
Poate unii dintre noi îşi pun întrebarea: ce este împărăţia lui Dumnezeu? În ce constă această împărăţie? Răspunsul ni-l dă Sf. Apostol Pavel care zice: “Împărăţia lui Dumnezeu nu e mâncare, nici băutură, ci sfinţenie şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Împărăţia lui Dumnezeu este viaţa trăită în Hristos. El este lumina noastră, învăţătorul nostru, iar viaţa Lui e modelul vieţii noastre, ca să trăim cu El în veci. Pentru aceea a venit Isus Hristos pe pământ, ca să dea lumii viaţă, mai multă viaţă (Ioan 10, 10) trăită în Slava Lui Dumnezeu. Fiecare cuvânt al învăţăturii Lui, nu este decât un îndemn pentru a transforma pe omul lăuntric, a-l spiritualiza, a-l împăca necontenit cu Dumnezeu şi a-l face să ducă o viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu.
Domnul Isus Hristos este Modelul şi Energia unei noi ere: era creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Cuvântul Său este lumină. Viaţa Sa este sfinţenie şi izvor de sfinţenie, fiindcă prezenţa Sa este putere şi adevăr. Să nu uităm că în vreme ce profeţii Vechiului Testament acţionau în numele lui Dumnezeu, chemând şi implorând în diferite situaţii numele Creatorului, Iisus Hristos Domnul vorbeşte şi săvârşeşte minuni în numele Său. Dacă toţi profeţii se considerau slujitori ai lui Dumnezeu, Iisus Hristos se declară pe Sine egalul Părintelui ceresc. “Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30), ceea ce înseamnă că împlinind nădejdea patriarhilor şi a profeţilor, Iisus Mântuitorul reconsideră felul de a simţi şi de a cugeta al omului în actualitate şi în viitor. Iar, dacă apostolul l-a înarmat pe creştinul care păşeşte pe calea mântuirii cu toate armele duhovniceşti (şi în primul rând, cu rugăciunea, “chemarea numelui Domnului Iisus”, n.n.), acum îi arată acestuia care sunt călăuzitorii lui în această luptă şi care este ţelul ultim şi luminos al tuturor acestor nevoinţe, spre a-l îmbărbăta în ostenelile sale. Aceşti călăuzitori sunt păstorii şi învăţătorii pe care Domnul i-a dat Bisericii şi prin ale căror guri El Însuşi grăieşte povaţa trebuincioasă fiecăruia, atâta vreme cât oamenii vin la ei cu credinţă şi întorşi către Domnul în rugăciune. Adevărul acesta este cunoscut de către cei care merg cu lepădare de sine pe calea Domnului şi duc lupta cu vrăjmaşii mântuirii fără a se cruţa pe sine. Aceştia află întotdeauna ajutor şi povaţă la păstorii lor, în vreme ce, pentru privitorul din afară, acest ajutor pare că nu ar avea de unde veni. Iată, aceştia, nu la oameni vin, ci la Domnul, Care pururea este gata să călăuzească şi să povăţuiască prin aceşti păstori şi învăţători pe oricine caută ajutor la Dânsul cu credinţă şi fără făţărnicie. Ţelul cel luminos şi ultim este “măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, vârsta “bărbatului desăvârşit”. De fapt, ce înseamnă un bărbat desăvârşit, în înţelesul obişnuit, ştim cu toţii, pentru că este cu neputinţă să găsim un om căruia nu i-ar plăcea să atingă această desăvârşire!
Istoria este mers şi demers fără opreală al omului spre Dumnezeu!
Dar, ce înseamnă a fi bărbat desăvârşit în Domnul, nu ştie nimeni, afară de cei care au ajuns la această vârstă. Acest lucru nu trebuie, totuşi, să răcească râvna nimănui de a atinge şi el această vârstă, ci trebuie, dimpotrivă, să o aprindă încă şi mai mult, căci această neştiinţă vine din înălţimea cea mare a acelei desăvârşiri duhovniceşti care se numeşte în viaţa cea după Dumnezeu “vârstă bărbătească”. Apostolul arată această ”vârstă” ca fiind însuşirea de către om a plinătăţii darurilor pe care le-am văzut la Domnul şi Mântuitorul nostru, iar pentru aceasta, oricine poate vedea că avem temeiuri suficiente ca să ne dăm, chemaţi fiind de sus, toată strădania noastră! În era creştină se cultivă capacitatea de interpretare mai aprofundată a istoriei lumii, pentru că dintru începuturile ei, istoria este mers şi demers de la primul sau vechiul Adam, spre Adam cel nou (Rom. 5, 14), Domnul Iisus Hristos. În această interpretare, desigur, istoria nu mai este apreciată doar ca o înlănţuire de conflicte, de războaie în urma cărora apar şi dispar popoare pe arena ei. În Adam cel nou, viaţa oamenilor este ridicată pe culmea unor valori spirituale infinite. Istoria este mers şi demers fără opreală al omului spre Dumnezeu, în veşnicie. Iată, spre acest sens înalt al existenţei noastre pe pământ, ne călăuzeşte şi ne hrăneşte Biserica din puterile tainice ale sfinţeniei Mântuitorului Iisus Hristos! Pentru că, de fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie care se îmbunătăţeşte! Încă de la naştere, prin Sfânta Taină a Botezului, omul este trecut din umbra morţii veşnice în lumina mântuirii. Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În Taina Botezului am făgăduit să lepădăm lucrurile întunericului şi am jurat credinţă şi iubire Împăratului luminii. Iar, Cuvântul dat la botez, noi suntem datori să-l păstrăm şi să-l valorificăm toată viaţa. În Taina Spovedaniei, ca într-un necontenit botez, Mântuitorul ne spală de păcate. Prin harurile ce se revarsă din jertfa Sa, El ne ajută să biruim ispitele diavolului şi să ne sfinţim viaţa. Hristos Domnul este, şi astăzi, ca şi în veci, Lumina lumii, pentru că El este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină”, pentru că El ne-a revelat adevărul despre Dumnezeu, despre voia Lui cea sfântă, învăţătura cea dreaptă despre mântuire, despre viaţa veşnică.
Cel care este “lumina cea neînserată”!
Pentru noi toţi, Domnul Iisus Hristos este lumina necreată, nu numai ca învăţător, ci şi ca model moral desăvârşit pentru fiecare! Pentru că, într-adevăr, fapta bună, virtutea, bunătatea apar ca o “lumină”, o lumină lăuntrică în primul rând, iar pe faţa şi în privirea celui ce face binele se răsfrânge această lumină spirituală care îi dă seninătatea, îi dă frumuseţea netrecătoare. El răspândeşte în jurul lui lumina bunătăţii. Domnul Iisus Hristos însă n-a fost numai Om, ci El este Dumnezeu întrupat, Dumnezeu şi Om. În El este nu numai o rază a bunătaţii, cum e în fiecare din noi, ci El este “Soarele dreptăţii”, Sfinţenia desăvârşită însăşi, bunătatea divină, din care izvorăşte bogăţia razelor tuturor virtuţilor creştine. Câtă lumină, câtă căldură revarsă privirea, cuvântul, atitudinea lui Iisus, căci El şi prin El ne îmbrăţişează însăşi iubirea divină, iubirea veşnică şi nemărginită a Tatălui Ceresc şi a Sfintei Treimi! În El sunt concentrate toate virtuţile şi fiecare virtute ce înfloreşte în viaţa credinciosului este o rază din “soarele neapus” al Bunătaţii divine. Evanghelia Duminicii acesteia ne cheamă, de vreme ce Hristos a venit la noi ca “Llumină mare”, ca soare al dreptăţii, să păşim ca nişte “fii ai luminii” (Ioan 12, 36), adică, să răspândim în jurul nostru lumina iubirii, a păcii, a dreptăţii, a facerii de bine, ca viaţa noastră să fie tot mai frumoasă, mai luminoasă, ca să ne învrednicească Domnul nostru Isus Hristos şi de lumina vieţii veşnice, de care se bucură sfinţii în Noul Ierusalim, în Biserică, în “cetatea” luminată de mărirea lui Dumnezeu (Apoc. 21,23), de Iisus Hristos, Cel care este “lumina cea neînserată”! El este lumină pentru noi, pentru că prin Sfintele Taine sălăşluieşte în noi, ne face părtaşi ai sfinţeniei Lui, ai iubirii Lui, ai bunătăţii Lui şi ne ajută prin lumina harului divin să avem şi noi simţămintele Lui, să ne asemănăm Lui, să iubim aşa cum a iubit El, să fim buni şi blânzi ca El, smeriţi cum a fost El, jertfelnici şi răbdători ca El!
Prof. Vasile GOGONEA
