Identităţi genealogice – Lucian Blaga şi Gorjul (III)

115

scan0023Sau această metaforă a morii solitare de lângă râu, de un lirism grav şi referenţial aparte, sporită de ecoul vârstelor imemoriale, care ar putea sugera însemnele unei civilizaţii arhaice reverberând sentimentul veşniciei:

“Sunt ca o moară lângă râu.

Obişnuitu-s-a gândul

să doarmă în mine

vârste de-a rândul.

Sunt ca o moară lângă râu,

CORNELIA 1937 Bernala poalele grindului.

Roţile mele bat

în undele timpului.

Sufletul meu

se va trezi cândva,

când pietrele mele

n-or mai umbla.”

,,Moara” – scrisă cu majusculă, precum alte cuvinte esenţiale, ca Mama, Tata, Muntele etc. – constituise în universul copilăriei un topos inconfundabil, sub semnul maleficului, după cum aflăm în ,,Hronicul şi cântecul vârstelor” (cap. VIII):

,,Vârtejurile din bulboaca de la Moară îşi cereau jertfa aproape în fiecare vară! Jertfa era de obicei câte-un copil, care se abătea prin locuri, unde, cu puterile şi cu îndemânarea sa, nu mai putea să domine apele. De la rădăcinile adânci, ale sălciilor şi ale arinilor, ce se întrezăreau uneori roşii prin apă, victima era scoasă la lumină, cu burta umflată”.

Sau moara de lemn de la Căpâlna, un sat de munte pe Valea Sebeşului, prin care trecuse cu familia încă de când avea opt anişori, urcând la Oaşa, în masivul Şureanu. Să precizăm că moara de la Căpâlna a exercitat asupra poetului – aflat cu familia în refugiul din primăvara-toamna anului 1944, la casa preotului Vasile Bunea, din cauza alarmelor aeriene şi bombardamentelor – o fascinaţie de-a dreptul anistorică, aici plasându-şi acţiunea piesei, scrisă chiar acum, „Arca lui Noe”.

Sau aceste versuri de îndurerată nostalgie după ,,paradisul pierdut”, publicate în ,,Gândirea” (an IV, nr. 1, oct. 1924), neincluse ulterior în niciun volum şi purtând titlul Cântare pentru trecut, unde imaginea ,,fantasticelor” mori, cu roţile grele năpădite de muşchi, rotunjeşte, alături de alte elemente componente, topografia acelui univers al copilăriei, paradisiac şi memorabil:

,,Singurătatea mea răsună

prin satul cu coperişele negre.

Dacă ai fi cu mine ţi-aş spune:

Uite, acesta e drumul

pe unde mânam dobitoace sfinte cu biciul;

uite, aceştia-s arinii

subt care smulgeam aripi din sânge de paseri.

Mai trăiesc şi azi – fantastice – morile,

cu roţile grele de muşchiul verde al apei.

Lângă un veac trecut mai stăruie casa

unde mi-am făcut intrarea în cântecul zilei.

Ţi-aş arăta plinicarul şi şura

pe-a cărei streaşină grea

îmi aruncam mărunţi şi albi dinţii de lapte –

sămânţă magică din care trebuiau să crească cei noi.

Ţi-aş arăta poarta întunecată, unde puneam

frunză mântuitoare de leuştean

să apăr de strigoi

laptele şi ugerul vacilor…

Pe-aici mi-am trecut trupul gol al copilăriei

prin flacăra anilor.

Pe-aici s-a furişat şi vremea

ce mi-a adus desăvârşirile în rău.

Totul a fost un joc despletit

în lumină mare pe uliţi.

Tot mai trist, tot mai trist

s-a înteţit apoi îndemnul întoarcerii.

Când m-am trezit om şi cuget împlinit,

singurătatea mea răsuna înaltă prin lume…”

În primăvara anului 1944, în timpul bombardamentelor anglo-americane, Blaga se refugiază de la Sibiu, unde funcţiona ca profesor la Universitatea clujeană aflată în refugiu aici, la Căpâlna, un vechi sat de munte pe apa Valea Sebeşului, la familia preotului Bunea, care avea o fiică studentă a magistrului, unde rămâne până în toamnă. Aici, la moara veche de lemn, vede cum cele două perechi de pietre lucrau de zor, măcinând grâul, făina mirosind ,,plăcut şi arhaic”. Aici, văzându-l pe moşul încărunţit de pulbere, îi vine în minte o scăpărătoare inspiraţie:,,Noe a fost morar.” Împrejurarea e cât se poate de fericită, căci subiectul ce-l urmărea de ani întregi ,,începea dintr-odată să prindă fiinţă”. E vorba de cunoscuta piesă Arca lui Noe, scrisă în doar câteva săptămâni.

Iată cum această veche instalaţie ţărănească, moara de apă, capătă în universul operei blagiene o semnificaţie simbolică şi metaforică aparte, constituindu-se într-o serie de imagini poetice de o inconfundabilă expresivitate şi referenţialitate itinerantă, ba mai mult, identificându-şi destinul în imaginea morii solitare şi spornice, aşa cum văzuse poetul pe Valea Sebeşului sau poate pe Valea Jaleşului, în Gorj.

O moară a Timpului în veşnică neodihnă – metafora râului-timp, în care orice oglindire este primejdioasă:

„Adulmecând miresme tari,

prin ferigi dese pârtia pătrunde.

Nu de izvor, ci ca de râu bogat

un murmur se aude, fără unde.

Un uliu, ţipând deasupra-n zbor rotat,

să iscălească-ar vrea ce se petrece.

Noi încă pe pământ şi-n lume-am dat

de-o apă peste care nu se trece.

Şi-acum, când sufletele noastre vor

în braţe, unul altuia, să-şi cadă,

inelul, cu clipitul lucitor,

în deget ţi-l întorc, să nu mai vadă.

Se cheamă Jaleş râul, râul-timp,

şi-i potrivit din veci cu toamna.

Ne oglindim, în ape, faţă, nimb.

Dar să fugim, că-i blestemată coama.”

(POVESTE, Cântecul focului)

Prof. dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here