IDEALUL UNIRII ŞI CREZUL DOMNITORULUI A.I. CUZA – “Ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”

144

La împlinirea celor 160 de ani de la «Mica Unire», să nu uităm că «unirile» noastre de la 24 ianuarie 1859 și 1 Decembrie 1918 s-au făcut sub «scutul» înțelepciunii și al înfrățirii venite de la Dumnezeu, care prin inspiraţia unor mari patrioţi şi prin Harul Bisericii, cea care ne poruncește ca: «Aceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărți vreodată»! (Barbu Catargiu), dar, pe lângă unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a împlinit o condiţie esențială a consolidării pentru totdeauna a neamului nostru, a păstrării locului și a identității noastre între națiunile lumii, poate și a primirii, în acest fel, a sfintei binecuvântări din partea celor care au realizat-o cu atâtea sacrificii. În trecutul nostru, aşa cum spunea marele istoric, Nicolae Iorga, mulți oameni au avut de suferit! Dacă suntem ceva, astăzi, nu suntem de pe urma biruințelor strămoșilor noștri, cât de pe urma suferințelor acestora! Toate puterile noastre, nu sunt altceva decât jertfa strămoșilor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie! Cunoscutul nostru avocat, Istrate Micescu, avea să-l completeze pe Iorga prin mesajul rostit în decembrie 1940, în Camera Deputaților, prin care spunea că: «Trăinicia continuității unui neam prin succesiunea generațiilor sale, nu este decât același râu, cu apă nouă, pornită din aceleași izvoare…În viața popoarelor este ca și în viața copacilor. Rădăcinile se afundă în adâncul pământului, la fel cum obârșiile vieții popoarelor se afundă în adâncul cimitirelor unde odihnesc strămoșii. Cei ce odihnesc acolo, ne-au legat pământul și datinile lor, căci datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat ca să transmitem urmașilor noștri», prin tot ceea ce s-a înfăptuit în istoria noastră zbuciumată. Cu diferite prilejuri s-a dovedit cât este de important cultul strămoșilor, care este drumul cel mai sigur până la Dumnezeu! Dacă celebrarea celor vii poate părea uneori suspectă, pomenirea celor morți, care nu ne mai pot spune nimic decât prin faptele lor, constituie o îndatorire care ne înalță pentru totdeauna. De aceea: “Viața oricărui popor își are rădăcinile în trecutul lui, spunea marele poet, Octavian Goga! Moștenirea strămoșească este «temelia» pe care clădesc nepoții, iar fără această «temelie» zidul se prăbușește, mai devreme sau mai târziu!

«Aceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărți vreodată»
Astfel sunt toate neamurile pământului, astfel suntem și noi, românii! Avem și noi moștenirea noastră, pentru că bătrânii ne-au lăsat «alcătuirile» lor, care pe alocuri s-au dărăpănat! Ne-au dat moșiile lor, care poate s-au înstrăinat, dar ne-au lăsat sufletul lor, care trăiește prin noi înșine și își cere cuvântul prin partea purtătoare a inimii noastre! Ne-au lăsat limba lor, ne-au lăsat datinile lor, ne-au lăsat iscusința și credința lor! Ne-au împrumutat meșteșugul mâinilor, ne-au dat povețele minții! Cunoaștem nădejdile lor neîmplinite şi poate că am şi moștenit jalea și veselia lor. Cântăm cântecele lor, plângem același plâns străbun, în care numai lacrimile se schimbă, amărăciunea rămânând aceeași! Trecutul unui neam e o «biserică», pentru că aici «dorm» moaștele celor buni, aici strălucesc amintirile celor mari, aici trăiește mai departe, în pace tainică, sufletul celor pierduți. Această «biserică» trebuie cinstită, trebuie cunoscută și îngrijită! Barbu Ștefănescu Delavrancea spunea la rândul său: “Pământul țării nu este o moștenire de la străbuni. Pământul țării este un «împrumut» luat de la copii! Și acesta trebuie restituit fără tăgadă”! Dar, cât de diferită este această viziune, față de epoca globalizării crunte, în care ne este dat să trăim și în care aproape că trebuie să ne adaptăm, în care trebuie să ne protejăm copiii de fluxul informațiilor ambigue şi denaturate, nesigure și neconfirmate, difuzate din abundență la ore de maximă audiență, menite să pericliteze, finalmente, dispoziția fizică și mentală a receptorilor, indiferent de vârsta acestora. Creștinismul ortodox, hăituit de o societate secularizată, nu acceptă și nici nu trebuie să admită acest mod artificial de reprezentare a unor așa-zise “minți deschise” către libertatea nemăsurată, deoarece creștinul, înfiat prin Taina Botezului, ar trebui să aibă o altă minte, și anume mintea înnoită, îmbrăcată în credință, unde omul nu rătăcește niciodată, nici la necaz, nici la bucurie, oriunde s-ar afla. Respectând legile naturii și implicit legile sale organice, viața și cursul vieții trebuie privite în sens constructiv și evolutiv, ca un nou început, chiar dacă pare ușor modificat față de starea sa inițială. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că unele presiuni de introducere și admitere, mai mult sau mai puțin condiționată, a unor influenţe tradiționale străine, pot deforma până la pierderea gradului identitar a valorilor originare, putând fi ca și în cadrul unui organism uman, fie respinse, fie admise, cu un risc al producerii unor convulsii sociale grave, greu ulterior de a mai putea fi surmontate. Tradiția, ca sumă a valorilor preluate de la predecesorii noștri, ne oferă posibilitatea ca pe baza valorilor acumulate de-a lungul generațiilor, să ne raportăm după cum se cuvine în fața cultului de credință a neamului, a spiritului de educație și cultură, a tehnicii și a tuturor domeniilor care derivă din viața și activitatea noastră.
Din nefericire, în lumea modernă contemporană, noțiunea tradiției tinde să devină din ce în ce mai neglijată, neanimată sau chiar devine anacronică pentru justificarea prezenței și a existenței unei națiuni. După cum spunea poetul național, Mihai Eminescu: “E multă diferență între educație și cultură. Educația e cultura caracterului, cultura e educația minții. Educația are a cultiva inima și moravurile, cultura are de a educa mintea. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter și moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot să fie cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”, aşa cum fără inimă au fost şi aceia care l-au trădat pe Domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Ioan Cuza a căzut victima «Monstruoasei Coaliţii» a liberalilor şi conservatorilor
După şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a căzut victima «Monstruoasei Coaliţii» a liberalilor şi conservatorilor, când, mai mulţi militari care îi juraseră credinţă domnitorului şi-au călcat cuvântul şi au participat la acţiunea de detronare. Însă, mai înainte de această ultimă trădare, Alexandru Ioan Cuza fusese trădat în repetate rânduri de omul său de încredere, Dimitrie A. Sturdza, cel care avea să ajungă chiar prim-ministru. La momentul detronării «Monstruoasa Coaliţie» a lansat o amplă campanie susţinută de dezinformare prin presă, în care susţinea că Domnitorul Cuza intenţionează să se alieze cu Rusia. Acelaşi D.A. Sturdza avea să susţină mai apoi că deţine acte – dintre cele furate din cabinetul lui Cuza – care probează această acuzaţie, însă nu a publicat niciodată aceste pretinse dovezi, pentru că în ultimă instanţă, campania de dezinformare avea să-şi atingă ţinta şi să blocheze relaţia lui Cuza cu Împăratul Napoleon al III-lea. Consideraţii potrivite şi pentru lovitura de palat din 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Al.I.Cuza a fost obligat să abdice, deschizându-se calea aducerii pe tronul ţării a unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen au fost avansate mereu, dar, un lucru mai puţin obişnuit şi cunoscut este faptul că unul dintre principalii participanţi la conspiraţie, colonelul Nicolae Haralambie, a trădat, nu pentru foloase materiale sau de altă natură, ci, pentru a obţine graţiile unei frumoase femei, aparţinătoare unei familii liberale, misterioasa doamnă C. Acel militar, Haralambie, a devenit apoi ministru de război (6 august 1866 – 8 februarie 1867), după care, poate şi în urma remuşcărilor a demisionat din armată, dar, fiind rechemat în activitate cu ocazia războiului de independenţă (1877 – 1878), a fost avansat la gradul de general de brigadă şi se distinge în calitate de comandant al corpului de vest la atacul Smârdanului. Desigur, după această nouă “împlinire” se retrage definitiv în viaţa privată, poate şi sub povara aceluiaşi sentiment de vinovăţie. La 14 ani de la producerea evenimentului, poetul şi gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie “n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”. Imediat după abdicarea forţată a lui Cuza, colonelul Haralambie a fost numit, alături de generalul N.Golescu şi Lascăr Catargiu în Locotenţa Domnească, organism menit să exercite interimar funcţia de şef al statului, până la 30 aprilie 1866, când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând numai să i se permită părăsirea ţării spre a găsi “ospitalitatea unei străinătăţi oarecare”, Domnitorul Unirii avea să-i trimită colonelului Nicolae Haralambie o scrisoare în care scria, printre altele: “Dumneata ştii că principiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here