I.D.SICORE către I.P.-Brădiceni – Porumbelul din Santiago

170

Domnule Ionică Popescu-Brădiceni,
Ai avut de unde selecta. Sunt multe poezii publicate la „Timpul” care îmi relevă angajarea în demersul contemporan al perioadei frământate pe care o străbatem. M-a îngrijorat întotdeauna lipsa „diversităţii”, pentru că această „diversitate” a fost şi rămâne veşnic motorul progresului şi al vieţii, inclusiv în artă. I-am reproşat şi domnului Manolescu renunţarea la diversitate în stiluri, teme şi autori pe care nu o prea mai afli citind „România literară” de astăzi unde nu o dată ni se dau drept model aşa-zise „poezii” ale săptămânii ce sunt adevărate „rebusuri” care te fac s-o dai dracului de poezie şi tu, cel care toată viaţa ai fost cititor şi iubitor de poezie. Cum să mai intereseze pe cineva astfel de poezii ajunse ca, sub pretextul că se vor „pure”,adică, aşa cum se zicea până mai ieri, „artă pentru artă”, devin nu o dată de-a dreptul nişte „dadaisme” ori „suprarealisme” ce frizează cu ridicolul? Vorba aceea: or fi intrat ei, dadaiştii, în istorie, dar cine îi mai citeşte astăzi decât, eventual, în interes istoric, documentar? Adică istoricii literari. La fel „hurmuzienii” şi alţi chiar reali „avangardişti”? Ne place, nu ne place, viaţa hotărăşte totul şi în artă. Cred că Evtuşenko avea dreptate, într-un interviu publicat de „România liberă” din 23.04.2010, pe care te rog să îl revezi. Citez: „Şi nu în ultimul rând, să-ţi asumi o anumită responsabilitate pentru lumea în care trăieşti. Atitudine fără de care poţi fi, la o adică, un poet bun, dar nu un poet mare”. Or noi, astăzi, facem exact ce şi-au dorit dictaturile dintotdeauna: să ocolim atât de timoraţi şi de temători adevărul, inclusiv până acolo să ajungem, fără să ne dăm seama, a ne învârti în jurul cozii precum pisica atunci când vrea să se distreze, zicându-ne că suntem „prea mari” ca să mai putem fi înţeleşi de către cineva! Probabil că l-am supărat pe domnul Alex Ştefănescu, întrucât ceilalţi e clar că n-au nici un cuvânt de spus la ora actuală pe la România literară.

Mă rog: şi pe ai mata, de la „Gorjeanul”, văd că i-am supărat, însă aşa cum i-am scris-o, negru pe alb, şi domnului Ionică Bebe Viorel, unde se ocolesc adevărurile ce interesează realmente pe oameni, până la urmă ziarul va fi şi el ocolit de către cititori, poţi să-l scrii în cele mai atrăgătoare forme…
Aşa de altfel nu o dată stau lucrurile şi cu cărţile noastre de poezie astăzi. Sunt frumoase, le lăudăm – noi între noi – dar tirajele, regretabil, rămân tot „confidenţiale”. Pentru că în România nu este interesat nimeni să ajungă la cetăţean poezia bună din ţară şi lumea-ntreagă. Nu vezi un ziar central care să bage în „topul” reuşitelor pentru editare şi difuzare cu ziarele a vreunui poet, naţional sau universal. Ca să nu mai vorbim de cele locale, care dau banii pe biciclete şi alte caraghioslâcuri, ca să ajungă ziarul să fie cumpărat de cineva. Eu am o carte – poţi s-o vezi pe CD-ul de la „Timpul”, ce ar folosi fiecărui om stresat de încercările lumii de azi. Este un „Fişier de lectură” al principalelor cărţi fundamentale ale omenirii. În „Din lupta cu Sinele” – aşa cum este intitulată – n-o să afli „predici” siropoase ori alte improvizaţii. O să afli cum, în mod concret, te pot ajuta nişte tehnici de meditaţie etc., şi cugetări dezgolite discret de orice propagandă sau prozelitism desuet, cum, iartă-mă, îl face cu atâta zel domnul nu-ştiu-care şi pe la „Gorjeanul”. Păcat, este o pagină care, până la urmă, diminuează prestigiul alteia, alăturată fericit, cum cea condusă de domnişoara Răscol, de pildă, citită, cum ştii şi mata, de toată lumea, cu justificat interes. Eu sunt, evident, creştin ortodox, însă tot ce-i mult, mai ales scris prolix, ca să plictisească, normal că nu „servesc”…
Vezi mata, domnule Ionică, Evtuşenko, cu un singur poem (Porumbelul din Santiago) vrea să cucerească cinematografia mondială. Noi l-am premiat, cu ani în urmă, cu marele premiu Ovidiu şi nimeni nu s-a gândit să-i reediteze cartea, ce se află tradusă gata, în româneşte. Dau un exemplu, fireşte. La noi sunt unii care n-au o frază publicată, iar majoritatea scriitorilor le ţin prin sertare, ori fac ce fac şi eu acum, în speranţa unor vremi mai pertinente. Cu 0,18% din PIB alocaţi culturii şi ştiinţei, ce pretenţie mai poţi avea? Cine să iubească cultura? De aceea, mă bucur că m-ai înţeles, adunând între coperte o carte care spune, totuşi, ceva şi specialistului, şi omului de rând. Este o oglindă în care ne vedem nu doar sufletul, ci şi slăbiciunile de zi cu zi. Şi „huzurul” de cuvinte, dar şi penuria de idei şi mai ales de „neîndrăzneală”, ca şi altă-dată. N-am folosit cuvinte ori sintagme „poetice” decât foarte rar. Arghezi ne-a învăţat că se poate face poezie mare şi cu vorbe sau expresii neconsacrate. Cu vorbe „mici”…
I. D. Sicore

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here