Viața și, mai ales, ascensiunea lui Valentin-Horațiu Mălăele par să fie un mister, inclusiv pentru el însuși. Voi încerca pe parcursul acestui articol să urmăresc pașii artistului în revelarea, înțelegerea și trăirea propriului destin.
Din chiar mărturiile sale, reiese că nici el și nimeni altcineva nu se aștepta la ceva deosebit din partea lui, din contră: „Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viată. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toti cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit «prostu’ clasei», mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem ca sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic”1.
În copilăria și tinerețea sa au apărut, însă, și „semnele” viitorului artist excepțional și aproape complet: grafician, caricaturist (cu zeci de expoziții naționale și internaționale), actor (de teatru și film), regizor (de teatru și film), scriitor (autor a mai multor volume – Horaţiu despre Mălăele, O poveste cu Horaţiu, Rătăciri, Tehomir). A obținut numeroase premii pentru activitatea sa complexă, prea multe ca să le mai enumăr aici. În 2007, Horaţiu Mălăele a primit titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Târgu-Jiu, conferit „pentru contribuţia deosebită adusă la dezvoltarea continuă a teatrului şi filmului românesc şi pentru prestigiul adus municipiului Târgu Jiu prin întreaga sa carieră”. În 2012 a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Bucureşti, iar în 2017 Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa.
Aș remarca, în primul rând, copilăria sa fericită, după cum, de pildă, declara într-un interviu luat de Marius Tucă: „dacă ar fi să îmi aleg un segment din trecut, evident, aş alege segmentul copilăriei, care a fost divin. S-ar putea ca timpul să-l mai fi împopoţonat puţin, dar a rămas totuşi în zona divinităţii, pentru că atunci, de fapt, ne-am trezit. Ce să mai spun, nu mai pot să comentez, mai ales că părinţii noştri erau trăitori atunci şi moşii noştri şi toate amintirile noastre ţin de copilărie. Aşa cum scriam în cartea mea, copilăria este cadoul pe care ni-l dă viaţa pentru ce vom avea de îndurat”2.
Aceasta a fost legată și de lumea satului: „Şi copilăria… Şi satul… cu casa de la ţară, casa tatălui meu, casa Tehomirului meu nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi şi beţivi, oltenii adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinţi, oltenii mândri ai fratelui Minulescu”.3
Zestrea sa genetică l-a ajutat (fără doar și poate), din moment ce se trăgea din oameni harnici, cu simțul demnității. În aceeași postare pe Facebook, amintește de „moşu Hoară, tata lu’ mama, înalt şi umflat în piept, chiaburul satului, care nu s-a dat cu comuniştii nici «d’al dracu» îndurând umilinţa de a merge 11 kilometri la o fabrică, unde era portar, decât să fie slugă la «ăştia care mi-au furat pământul şi viaţa»”. Și tot aici: „sunt cel din urmă strop de vin din rustica ulcică de pământ pe care l-au sorbit la rând cinci generaţii de olteni cei mai de seamă podgoreni dintre moşneni şi orăşeni”4.
Despre părinții săi spunea: „Tatăl meu a fost un om extrem de ludic. Mama mea este o femeie deşteaptă, foarte puternică, cu mult umor. Am avut părinţi extrem de hazoşi, nişte oameni care şi-au sărbătorit viaţa într-un fel unic şi s-ar putea, ca bucuria lor şi umorul care i-a însoţit să fi fost moştenit nu numai de mine, ci şi de copiii mei”5.
Apoi, un moment „astral” al viitorului grafician de succes s-a petrecut la începutul gimnaziului: „în clasa a V-a a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, și a vorbit puțin cu mine. La urma, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: «Tu ești un geniu!». Iar eu am început să fiu”6. Despre acesta dă mai multe detalii într-un alt interviu: „La Școala generala nr 3, o şcoală frumoasă şi înălţătoare, am întâlnit un director generos şi bun, Domnul Micu, şi nu numai… Aici am ajuns în clasa a II-a, venind de la o alta şcoală, unde primisem singurul premiul II, când toată lumea luase premiul I, pentru că desenam foarte prost. Aici am dat de învăţătorul sufletului meu, Nicu Gherghe, care m-a învăţat să desenez”7.
Vechiul coleg de școală și de an al lui Horațiu, domnul Costică Petec, își aduce aminte (în interviul din 25.02.2023) cu încântare de Nicu Gherghe și de excursiile pe care acesta le făcea cu grupul său de elevi talentați, în zonele rurale și pitorești din jurul orașului Târgu Jiu, pentru a desena și picta (elevii din acea generație erau, oricum, mult mai legați de natură decât cei din generația actuală). Profesorul era „foarte apropiat de elevi și se purta cât se poate de natural, fără ifose, părând mai degrabă că aparține satului, ca un om al pământului. Poate că de asta ținea și foarte mult la ieșirile în natură, unde se simțea în largul său și unde putea să-și inițieze discipolii în tainele desenului. Printre ei era și Horațiu Mălăele, care nu părea nici prea retras, dar nici prea expansiv”.
Domnul Șocu Octavian (om de cultură aleasă, fost muzeograf principal la Muzeul Arhitecturii Populare din Curtișoara, căruia i-am luat un interviu la 27.02.2023) a fost coleg și prieten cu Horațiu Mălăele în copilărie și adolescență, de la grădiniță la liceu (între 5 și 18 ani). Despre perioada petrecută la Școala Generală Nr 3 își aduce aminte cu mare plăcere: „Nicu Gherghe era un om de mare noblețe și un pedagog desăvârșit. El are meritul cel mai mare pentru ceea ce a ajuns mai târziu Horațiu. Profesorul obișnuia să facă un soi de testări pentru copiii care aveau aptitudini la desen. El crea competiții între noi. Erau zile când doar se desena sau doar se picta. Și apoi dascălul observa cine are mai multe aptitudini și cine excelează în diverse tehnici: cărbune, culoare, grafică. La un moment dat eram un grup de cinci elevi mai răsăriți la desen: Valentin Mălăele, Constantin Grindeanu, Liviu Șerban, Viorel Guran și subsemnatul. Dânsul mergea cu noi în împrejurimi, pe jos, ca să desenăm și să pictăm. Ieșeam «la peisaj» în Parcul Central, pe Dealul Târgului etc. Gherghe a realizat foarte multe expoziții cu lucrările noastre, mai ales la Sala „23 August”. Din ele se selectau lucrări care participau la expoziții mai importante în țară sau străinătate. O pictură de-a mea, de pildă, a ajuns la Expoziția internațională a copiilor din Osaka. O parte din elevi au continuat, apoi, și la Școala de Muzică și Arte Plastice din Târgu Jiu. Horațiu desena bine, de la început, în ciuda declarațiilor sale, dar desena la modul comun, obișnuit, ca un copil. Gherghe a văzut în el «ceva», l-a simțit că poate mult mai mult și l-a învățat să deseneze ca un artist. Când era vorba de grafică, Valentin muncea enorm: refăcea un desen de zeci de ori, până când găsea tușa care trebuia. Lucra la ea uneori mai multe zile și săptămâni, până când ieșea așa cum îi convenea. Se inspira de multe ori din desenele pe care le găsea în revista franceză „Pif”, încercând să redea cât mai expresiv fizionomiile personajelor de acolo. Acest mod de lucru, dus uneori până la obsesie, ar putea explica, în parte, secretul carierei sale de caricaturist de excepție”.
Lui Horațiu îi face următorul portret: „El era puțin labil și cam complexat de felul în care arăta. Se lupta de mic cu diverse complexe. Nu vedea prea bine și, la fotbal, unde ar vrut să fie ca toți ceilalți, alerga dezordonat și adesea se împiedica și își spărgea ochelarii. Complexul lui de-a nu putea fi ca ceilalți îl făcea adesea mânios și îi jignea pe ceilalți în furia lui. Din acest motiv, pentru că îi înjura urât, se găseau și unii care-l pocneau. Era unul Ciubicu care-l bătea «de-l topea» și îi spărgea și ochelarii. În general însă, era hazos, stârnea râsul numai când te uitai la el. Dar era și ținta glumelor noastre, la care el, cu o mare spontaneitate, răspundea cu aceeași monedă. Transforma în râs orice avea la îndemână și devenea simpatic chiar fără să realizeze asta. Plecând de la tot felul de prostioare, glume, lucruri minore, el s-a perfecționat în timpul școlii – care a devenit o miniscenă – a evoluat și s-a transformat. Nu lua nimic în serios, ci totul în glumă, dar se și ascundea. Iar asta i-a permis păstrarea unei anumite libertăți interioare. Cert este că el era foarte inteligent și intuitiv și avea o extraordinară capacitate de-a improviza. Mai târziu, aceasta l-a ajutat foarte mult în actorie și cred că nimeni nu l-a depășit vreodată din acest punct de vedere. Iar asta i-a conferit și mult șarm”. Va urma
Sorin Buliga
1. Arhiva.bzi.ro, O fotografie a lui Horațiu Mălăele din copilarie: „Nu erau semne de vreo reușită a mea în viață”, https://arhiva.bzi.ro/o-fotografie-a-lui-horatiu-malaele-din-copilarie-nu-erau-semne-de-vreo-reusita-a-mea-in-viata-650479 (5 mai 2018).
2. Marius Tucă, VERDE-N FAŢĂ / Horaţiu Mălăele: Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viaţa, Jurnalul.ro, https://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/verde-n-fata-horatiu-malaele-copilaria-e-cadoul-pe-care-ni-l-da-viata-138991.html (18 Noiembrie 2008).
3. Horațiu Mălăele, Facebook, https://www.facebook.com/MalaeleHoratiu/posts/3249821388409651 (19 iunie 2020).
4. Ibidem.
5. Maria Băcescu, Horațiu Mălăele – un titan al scenei românești, https://mariabacescu.ro/horatiu-malaele/, Blog (25. 09. 2011).
6. Marius Tucă (op. cit).
7. Maria Băcescu (op. cit).
