Dacă destinul i-a dat un imbold în direcția profesiei sale de actor, cea care l-a sprijinit cu tenacitate pentru a atinge acest țel a fost chiar mama lui, care nu numai că l-a încurajat, dar s-a dus și la București, la Dem Rădulescu, pe care l-a rugat să-i pregătească băiatul să dea la Teatru. Acesta, fiind prea ocupat, l-a recomandat în acest sens pe actorul Vichi Moldovan („un om atât de bun și de minunat și atât de împătimit de meserie”) care l-a descoperit ca actor, spunându-i: „Domnule, ești un talent extraordinar!”13.
Înainte de examenul de admitere i s-a întâmplat ceva ieșit din comun: „am trecut cu mare emoţie pe lângă zidurile Teatrului Bulandra şi, la un moment dat, corifeii teatrului erau adunaţi într-o cabină – Toma Caragiu, atât cât am putut eu să disting, o actriţă, Octavian Cotescu şi, la geam, de fapt, cel care deschisese geamul era Liviu Ciulei. El deschisese geamul ca să arunce o ţigară. A mai tras un fum, a aruncat ţigara, care mi-a picat direct în cap. A căzut la rigolă, eu am luat-o, am stins-o, am pus-o într-un şerveţel şi am ţinut-o până am terminat examenul, pe care credeam că nu-l luasem”. Ulterior a înțeles că a făcut o alegere fericită: „Cred că am ales bine, pentru că, dacă făceam pictură, în nici un caz nu eram actorul care sunt şi poate nici pictorul şi nici graficianul care sunt, una a sprijinit-o pe cealaltă şi parerea mea e că a fost o căsătorie fericită. Faptul că am luat de prima oară s-a datorat şi norocului. Norocul meu însemnând Octavian Cotescu, care a fost profesorul meu şi care a îngăduit unui copil naiv şi nepregătit, să pătrundă în cetatea Teatrului, spre fericirea sau nefericirea dumneavoastră”14.
Harul (talentul) cu care a fost dăruit Horațiu Mălăele transpare în toate formele de artă pe care le-a abordat: caricatură, grafică, actorie, regie și proză. L-am urmărit în multe din aceste manifestări, în special în perioada studenției mele, când eram pasionat de teatru și când puteam sa-l văd „pe viu” pe maestru, mai ales la Teatrul Nottara. Era de o mare inteligență scenică, fantezie, versatilitate și carismă. Era suficient să apară pe scena și atmosfera din sală se schimba: avea capacitatea de a transmite energie și bucurie. Umorul sau spontan avea un efect electrizant, nu numai asupra spectatorilor, dar și asupra unor colegi de scenă (îmi aduc aminte de actrița Dana Dogaru, partenera sa, care, la una din piese, a trebuit să își întoarcă brusc capul pentru a nu fi văzută de spectatori cum râde). Pur și simplu nu te puteai abține să nu râzi, și apoi era greu să te mai oprești. Doar Dem Rădulescu avea, cel puțin asupra mea, o influență asemănătoare.
Horațiu Mălăele este, însă, o personalitate plurivalentă, ale cărei fațete ne pot părea uneori opuse. Fiind tot student (prin 1980) mi-am permis să-l abordez pe Bulevardul Magheru, i-am spus că sunt tot târgujian asemenea lui, că îl admir ca actor și l-am rugat să îmi dea un autograf. S-a uitat lung la mine și mi-a spus că îi cer un lucru foarte dificil: până bagă mâna în buzunar… până scoate pixul, până concepe un text… e greu, foarte greu (cu siguranță că nu avea nimic de scris la îndemână, din simplul motiv că era îmbrăcat într-un costum de sport). Am înțeles imediat „gravitatea” situației, m-am scuzat și am plecat. Atunci, în acel mixaj de originalitate, ironie și jemanfișism, am văzut o altă latură, cu totul surprinzătoare a personalității sale. Ulterior am auzit și cât de distant s-a purtat cu o fostă colegă din liceu, o doctoriță foarte frumoasă și inteligentă, de altfel, care i s-a părut că a fost prea familiară cu el (așa cum ea era, însă, odată) atunci când l-a întâlnit în București. În schimb, după cum relata cineva, Horațiu știe să se poarte minunat atunci când interesul i-o cere. Așadar, din toate acestea transpar luminile și umbrele unui suflet complex.
În fine, o imagine neașteptată a prezentat cu ocazia decernării titlului de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Târgu Jiu, pe când autorul acestui articol era directorul Centrului de Cultură și Artă „Constantin Brâncuși”, din cadrul primăriei orașului. În sala Consiliului Local a fost mai mult decât serios. Avea o poză de persoană gravă, fără pic de zâmbet pe figură (la un pas de morga academică), care a uimit pe mulți, deoarece nu corespundea deloc cu imaginea degajată cu care obișnuia să ne aducă bucurie. Mult mai târziu, într-un interviu, a fost întrebat în legătură cu această atitudine, și a dat o explicație foarte omenească: „M-am emoţionat foarte tare, încât de abia am reuşit să spun câteva cuvinte, deşi-mi pregătisem un discurs ditirambic. Înnobilarea cu un asemenea titlu stârneşte o emoţie dincolo de bănuială”15. Aceasta este o explicație uimitoare: după atâtea roluri pe scenă și în film, în care Horațiu Mălăele, un actor de succes, ne-a părut un extrovertit sigur pe sine, fericit să dea ochii cu un public care-l iubea, în sala Consiliului Local din orașul de baștină el a avut, totuși, un trac puternic și, pentru a-și masca anxietatea care-l copleșea și îl paraliza (care l-a făcut să-și neglijeze chiar și discursul), a ales atitudinea descrisă mai sus. În concluzie, fețe diferite în ipostaze diferite.
Viaţa a făcut în aşa fel încât Horațiu Mălăele să se întoarcă foarte rar în Târgu Jiul său „natal şi nostalgic”, în ciuda dorinței sale de-a reveni aici ori de câte ori se putea. Cu toate acestea, legătura puternică a artistului cu locul nașterii sale, cu părinții, cu foștii săi colegi și, de asemenea, cu Brâncuși a fost declarată în multe dintre interviurile sale. În privința capodoperei creatorului sculpturii moderne s-a exprimat mereu elogios, sensibilitatea lui artistică excepțională ajutându-l să înțeleagă miezul ei spiritual și creștin: „Românilor de pretutindeni aş vrea să le vorbesc despre ansamblul Brâncuşi de la Târgu Jiu. Ansamblul este o minune pe care umanitatea, în momentele ei de răgaz şi orgoliu, ar trebui să se sprijine, ca o izbândă a inteligenţei şi naturii noastre divine. Este o capodoperă polisemică, scânteietoare, care ne va garanta perenitatea şi o permanentă bucurie atotcuprinzătoare. Născut parcă din paginile sfinte, cu apa botezului, tăcuta masă apostolică, poarta unui sărut blestemat, grădina ultimei rugăciuni, biserica – fereastra domnului, coloana înălţării noastre mântuitoare, acest loc binecuvântat poate răspunde la toate întrebările creştinătăţii. Veniţi la Targu Jiu! Veţi pleca mult mai bogaţi şi mai zdraveni”16.
Recitind acest articol, îmi vine să cred că artistul de succes Mălăele, cel care din târgujianul Valentin a ajuns bucureșteanul Horațiu, este o creatură a lui Dumnezeu paradoxală, histrionică și imprevizibilă, dar dăruită cu mult har, un miracol atât pentru el, cât și pentru alții. Am fost curios să înțeleg evoluția acestui artist conjudețean cu realizări excepționale (așa cum am procedat și în cazul lui Brâncuși sau Arghezi), dar deosebirea între modul de-a fi la tinerețe și cel de la maturitate al acestui artist mi se pare uneori uriașă, deși primul ar trebui să îl explice pe cel de-al doilea. Nu numai în copilărie s-ar fi spus că nu e nimic de capul lui Mălăele, dar și în adolescență. Părea doar un tânăr complexat, un rebel de mare curaj care disprețuia școala și normele sociale, de o mare inteligență, ascunsă însă în spatele jocului (aparent iresponsabil) de-a simula prostia și naivitatea, pe care-l practica în relațiile cu semenii. Iar când deșteptul face pe prostul acesta are are haz, după cum zice și înțelepciunea populară.
Experiențele sale, împinse de multe ori la limită, probabil că îl ajutau să-și înfrângă teama și unele complexe, încercând să-și dovedească faptul că este capabil nu numai de autodepășire, dar și de lucruri pe care alții nu erau în stare să le facă și nici măcar să le conceapă ca fiind posibile.
Revăzându-i interviurile, constat că faptele din tinerețe pe care le-a descris nu se suprapun perfect cu cele relatate de martori, că nu mai există o solidaritate cu acea parte incipientă din biografia sa, pe care refuză să o mai facă vizibilă, ceea ce, să recunoaștem, este un obicei caracteristic multor oameni de succes (se pare că unele lucruri din trecut fie că sunt jenante, fie că își pierd semnificația prin comparație cu prezentul aureolat de reușite). Pe unele le-a trecut cu vederea, pe altele le-a cosmetizat, iar pe altele le-a recreat, clădindu-și propria mitologie.
Horațiu Mălăele trebuie însă judecat, apreciat și înțeles în contextul realizărilor sale artistice, prilejuri de admirație și de mândrie pentru mulți dintre compatrioții săi. Dacă el s-a născut la Târgu Jiu, se pare că la București s-a născut a doua oară, având în vedere cariera lui senzațională din capitală. Opera sa demonstrează și faptul că Mălăele și-a luat cu succes revanșa de la viață: copilul și adolescentul complexat au devenit artistul complex de mai târziu, apreciat și iubit de români. Steaua în care a crezut tânărul de altădată, care onora sărbătorile religioase importante, pe când alții nu o făceau, l-a ajutat din plin.
Sorin Buliga
13 Gogonea, V. (op. cit).
14 Maria Băcescu (op. cit).
15 Ibidem.
16 Ibidem.
