GRIGORE SMEU: „HAMLETIZÂND – parodii plebeiene” (Tipo Moldova, 2014)

414

Autorul unicei Istorii a esteticii românești (vol. I, 2008; II, 2009), rod al cercetării în structurile de specialitate ale Academiei Române, prozator obiectiv de substrucție autobiografică (Grădina înclinată, 1974; Transplant de vocație, 2007; Trecerea, 2010; Zâmbet tras pe roată, 2012), poet de registru clasic (Pelerinaj, 1974; Ceremonia umbrei, 1996) și cronicar literar al actualității literare, mai puțin cunoscut, dl. Grigore Smeu a abordat, în anii din urmă, și speciile liricii umoristice, în special fabula și parodia, dovedindu-se un creator cu simț critic, ironic, caustic.

Sesizasem, încă de la comentariul unor romane (dar dl Grigore Smeu scrie, cu aceeași vocație și aplomb composiţional, și proză scurtă: Cu Kant la copcă, 2009; Și privighetoarea cânta, cânta…, 2013) că narațiunile sale de substrucție autobiografică probează anumite disponibilități ironice, prin luarea în răspăr a unor ticuri, replici, comportamente, situații, aplicând unele hașurări critice, caustice și sarcastice chiar, în general ironice și fantezist-umoristice, personajelor și situațiilor țintuite în clasorul tematicii parodice. Totul cu o organică și robustețe de om autentic, de hâtru înțelept, apaținând prin origine unei clase țărănești din subcarpații Olteniei. Recentul volum, Hamletizând – parodii plebeiene (Tipo Moldova, 2014) vine să confirme, și în cadrul viziunii parodice, această firească și nesecată disponibilitate. Și, dacă suntem, vorba lui Marin Sorescu, la capitolul «parodiilor» confraterne, vom observa că vâna oltenească revine cu devălmașă condescendență sub pana celui ce nu a uitat niciodată vorbirea oamenilor din zona Bâlta-Runcu, din Cheile Sohodolului, ale cărui picturi rupestre imemoriale de pe stâncile și grotele din zonă le-a studiat esteticianul Smeu cu lupa (Desene rupestre și tradiții autentice. Un spectacol în perimare?, 2010).
*
Hamletizând în manieră „plebeiană” asupra unor realități de azi (indiferent că e vorba de mentalități, tipuri, caractere întâlnite mai peste tot în societate sau de anumite viziuni scriitoricești), autorul dezvoltă un umor spumos, de atitudine ironică și, evident, sarcastică. Este, în toate, o atitudine, să-i zicem „moromețiană”, față de fenomenul globalizării care a copleșit realitățile românești, într-un soi de optimism materialist-confortabil al omului mărginit la necesitățile vieții, dispus să-și abandoneze tradițiile, modul de viață natural și să trăiască în acest aer de „europenizare”… Dar lucrurile se complică, de vreme ce acest mod de viață s-a dezvoltat cam mimetic prin forme occidentale neasimilate, fără fundament organic. De aici imaginea „caricaturală” a unor metalități și deprinderi, care falsifică bunele obiceiuri și, totodată, dezvoltarea organică, în spirit românesc, specific, a societății, sub toate aspectele. De la oraș la sat, iar de aici până la cele mai retrase habitaturi, mobilul înarmând – în era informației rapide – și păstorii mioritici, și «lipovenii» uitați de lume prin smârcurile Deltei…
În marginea acestor fenomene de import („maimuțăreală” antinațională ar zice susținătorii teoriei maioresciene a „formelor fără fond”…), poetul nostru „hamletizează” în registrul umoristicii ironice și fanteziste. Iată, spre exemplu, în poezia Eurozarzavaturi, o mai veche dilemă a agriculturii noastre postdecembriste „rezolvată” în favoarea importurilor fără noimă de legume și fructe, câtă vreme producția autohtonă, mai sănătoasă și mai la îndemână, a fost „sabotată” de nesăbuita politică în domeniu: „Ia nu mai puneți usturoi/ Și nici ridichiile de lună/ Nu face bine la țurloi/ Și prea miros a multă humă.// Iar castraveții sunt prea tari/ Tomatele au multă zeamă/ Mai bine cultivați homari/ Și nu tot înjurați de mamă// Brocoli, trufe și alune/ Astea au stil european/ Nu zarzavaturi fără nume/ Crescute-n cântec de oltean.” Atitudinea este, desigur, una recomandabilă, dar apetitul culinar al românului vrea să țină ritmul globalizării.
smeu2. Este bine sau nu este bine?! se întreabă umoristul Grigore Smeu, în spirit parodic hamletian, să intrăm, fără rezerve, în această galopantă globalizare a societății după modele de aiurea, renunțând la autentic, la specific, la diferențiere în modul de viață și în toate manifestările noastre etno-mentale, comportamentale… De aici viziunea de hâtru moromețian (apelul la spiritul lui Moromete este atotprezent), parodia „plebeianului” gorjean vizând  un Ilie Moromete „hamletizând” semnificativ: „«Iar mai încoace, pe un șanț/ Sta Moromete ostenit/ Ținea pe Bisisica-n lanț/ Hamletizând constatativ:/ „Ce-o fi, o fi!/ Mă duc și eu în infinit…»/ Bă, tată, scoal’, mă, ăsta de pe șanț/ Îl strigă Nilă cu ardoare/ S-a dus Horațio cu caii/ Acolo-n vale pe răzoare/ Hai, scoal’, că-i bun de arătură/ Ce tot visezi pe-atâta soare?” (Hamletizând)
A doua piesă, Moromete pe butuci, este iarăși o reușită parodiere la adresa noilor maniere scriitoricești („Metaforele noastre/ Sunt altele acum…”), vizați fiind atât „fragmentariștii surpriză” cât și „posmoderniștii cu trompă” ori alți închipuiți de «orientări estetice», alături de „îngeri deputați”, „politici cu chichițe”, „fonciiri spăimoase” și alte curiozități, față de care ironia umoristică este teribilă: „Și-auzi, măi Moromete,/ Mai lasă-ne în pace/ Cu bătătura ta./ Ia-ți un mobil și-o Logan/ Și fugi în lumea albă/ S-aduni căpșuni și fragi,/ Să mânci hamburgeri, trufe/ Și pizza și cafea…/ Iar Patria?… Ei, na!/ Păi unde te trezești?/ E globalizare, neică,/ E lume cu bulbuci/ Nu cânți ca ea? Adio!/ Te pune pe butuci…”
Nimic nu scapă acestui hâtru neaoș asaltat de „globalizare” și care își vede pus în primejdie modul de viață „normal”, „așezat”, după obiceiul pământului, în buna dezvoltare și armonie cu tradiția. Satul, condus după dispoziții „europene”, este periodic inspectat de „prefect” și „subprefectă”, veniți nu să asculte „lăcrămații” ci să constate „bunăstarea” locuitorilor, „modernizarea” în spirit „european” (Inspecția). „Procesomanii” din lumea satului, „gripa aviară” care bântuie, real sau imaginar, ogrăzile gospodarilor (prilej pentru șmecheri de a acționa lucrativ), ruinarea unei fântâni de când primar a fost ales Gigi al lu’ Fântână, fenomenul migrației sătești (al „căpșunarilor” care-și pun la poartă afișul sezonier: „Suntem plecați în Europa!”), imaginea dascălului de țară care se duce la școală să spună copiilor povești „cu internetul și calculatoare” („Și fel de fel de zoologii/ Mondiale”), problema irezolvabilă a „maidanezilor” (care vor „în Europa/ Și poate chiar la Bruxelles”), imaginea boborului („cu piept bombat” și „deschis la șliț”, care „face și desface/ Democrații”), securistomania, birocrația alienantă, rețetele cu „compensate”, în general Secolul XXI (care „E plin de axe și sommet-uri/ De trăncăneli și marafeturi/ Globalizări și terorisme/ Și fel de fel de alte schisme/ (…)/ Democrații sofisticate/ Și dictaturi crăpate-n spate”) și atâtea alte aspecte de zi cu zi se regăsesc în registre de mare vervă stilistică. Tema mai generală rămâne, desigur, globalizarea, în numele căreia se întâmplă totul, ca în poezia cu același titlu: „Ehei, e un cuvânt cu cântec/ Și bătucit ca o potcoavă/ E generos și supt în cântec/ Ad fontes e cuvântul gloabă.// Din zori și până la amiază/ Nici nu mai zicem blid și sare/ Zicem globalizare cu fofează/ De la Gheboaia pân la soare./[…] / Să nu mai fim popor și nații/ Avem cu toți un jurământ/ Să crape terra de ovații/ Să fim o apă și-un pământ.”
Nu sunt uitați posesorii de certificate revoluționare (Loviluționarii), „baronii din bătătură” (Autohtonă) și sfidarea unor aleși ai neamului „de prin Craiova și Ardeal” (Parlamentari), politicianismul grobian (Grandoarea politică), fariseismul popilor care „dau cu Biblia în cap” enoriașilor (Duhovnicească), mania «euroturismului» și a «brandului» de acest fel (Turism, Brand turistic), demagogia electorală (Scrisoare deschisă) ș.a.m.d.
Alteori, spiritul ludic face casă bună cu fantezia amintind de maniera argheziană, ba chiar și de anumite „cântice țăgănești” („Dă-te jos din corcoduș/ Că iau pușca și te-mpușc/ Și te-arunc pe Ararat/ Să rămâi neîngropat…” – Dă-te jos din corcoduș…). Foarte spumoase, parodiind maniere, abordări și stiluri scriitoricești, sunt câteva bucăți, nu puține, precum Vorba lu’ Dinescu, Amarul Târg, Trecea Motanul Arpagic, Eroul necunoscut – soresciană, Levantul în tranziție, Romancieri, Scriitorul Vip, Iorga în paradis, Brâncușiologie, Sculptură postmodernistă ș.a.), a căror referențialitate este străvezie (să nu se creadă că autorul respinge tale quale astfel de maniere și că, în cronicile și eseurile sale, nu ar fi abordat cu aceste subiecte, cu nuanțată înțelegere și cordialitate).
De la Liliecii lui Sorescu nu a mai pătruns în poezia românească un lexic atât de suculent, venit tot din părțile Olteniei, însă mai dinspre cea subcarpatică, o vorbire atât de neoașă pe care autorul parodist și-o însușește în autentica ei expresivitate (e limba satului de azi, garnisită cu tot soiul de „globalisme”, în rostirea ei populară, autentică).
Nu lipsește, în toată această vervă ironico-sarcastică, nici „vocea” Vetei lu’ Costică din Ferentari ce-i întâmpină disponibilitățile parodice astfel: „Mă parodistule, mă amărâtule/ De ce mănânci de pomană/ Pâinea literaturii române/ Că n-ai stil, n-ai fantezie/ Și nu pricepi?/ Ce, te crezi Cărtărescu?/ Care, lovit în frunte de o strașnică/ Reverie/ I-a pus pe eroii ăia mirifici/ Din Levantul/ Să-ndeasă-n pipe tutunul/ Cu futacul?”
Și multe alte asemenea spectacole verbale ce conturează o imagine de comicării și pehlivării cu amărăciuni față de o lume apucată pe drum greșit… În totul, recentul volum de „parodii plebeiene” al dlui Grigore Smeu constituie o apariție remarcabilă care, prin număru-i demistificant, își asumă o perspectivă, o manieră și un stil nu numai de reală autenticitate, dar, de pe pozițiile unui civism critic, și o viziune de suculentă posmodernitate.
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here