Gheorghe Plăveţi: Ritmul şi rimele Culorilor

163
DSCF20351.Unii l-au crezut pe Gheorghe Plăveţi expresionist, impetuos prin unitatea de stil şi viziune, dar preocupat încă de tehnică, alţii l-au considerat tributar suprarealismului, fauvismului sau cubismului, Nicolae Diaconu îl asimila marii şcoli a meşterilor brâncoveni, iar Ion Mocioi intuia în concreteţea artei sale o lume a meditaţiei încălzită de convingeri uşor de descifrat. Operele artistice au în sine totul, detaliul ca şi legitatea formei.

Ca o pictură să spună unor timpuri noi lucruri mereu noi, ea trebuie să permită mereu o nouă înţelegere, să ofere posibilităţi concrete de tălmăcire. Prin aceasta viaţa şi arta se arată a fi la modul cel mai strâns solidare.

Gheorghe Plăveţi este un artist complex, fiindcă şi realul este el însuşi complex. Ca pictor, sculptor şi grafician contemporan, el a ştiut, ştie, şi, suntem convinşi, va şti în continuare să-şi orienteze opera către istorie, pentru artă, înrădăcinarea în viaţa istorică fiind esenţială. Mizează, deci, în demersul său estetic, pe momentul nedesăvârşirii. O operă are în ea o bună doză de nedeterminare şi generalitate, care pretinde întregirea şi împlinirea intuitivă a ei de către fantezia contemporanului. Acest lucru l-am făcut eu însumi, după ce artistul însuşi mi-a arătat în atelierul său de lucru peste 500 de tablouri, sculpturi, desene şi ilustraţii.
Gheorghe Plăveţi are un suflet identificându-se sublim cu frumuseţea, cu descoperirea esenţialului şi toate cele. Trăind el se dăruie pân’ la gratuitate idealului său. Descinde, artistic vorbind, din vechile icoane şi fresce anonime, caracterizate de un hieratism temperat, oriental, bizantinist şi din structurile barochiste ale lui Ţuculescu, ori numai din propriul sine racordat la o tradiţie puternică, imemorabilă. Conturele se tipizează, fără a pierde din semnificaţie (Votivă, 1985), trec spre transcendent, tablourile fiind deschideri spre natura infinitezimală (Portret la fereastră 1985) sau dobândind accente dramatice (Flori la fereastră – 1985). Forma se menţine în ea însăşi dar înlăuntrul ei se întâmplă ceva real, (Autoportret), părând, prin impregnarea unei trucate patine a vremii, vechi, prăfuite, valoroase tocmai prin aceasta.
Într-un „Dialog”, cele două personaje sunt abstractizate Brâncuşian, încât avem impresia unei relaţii interspaţiale, unei deplasări a omenescului dinspre contingent spre amplitudinea istoriei. Spontaneitatea strică tiparele tradiţionale (Făuritori de istorie), făcând totuşi apel la mioritismul spaţio-temporal, la preluări din marea galerie de figuri istorice ale neamului. Un „Vestitor” are ca centru de greutate un roşu preluat din scoarţă în stilul artei populare, personajul mitic neducând la anecdotic, ci pe linia sobră a tratărilor literare ale sburătorului.
Coborârea spre pictura originară a românilor (Antirăzboinică) ori readucerea umilului la suprafaţă (Cearşafuri) sunt două laturi complementare ale tablourilor lui Gheorghe Plăveţi. Reve-nirea la simplitate, refuzul literaturizării (Micul dejun), descinderea în sine şi reluarea contactului cu fiinţa sa potenţială, depăşirea grotescului mito-logizant prin planarea spre real şi concentrarea la esenţă. (Porţi, Concert, Autumnală) sunt pietrele templului artei sale durabile cât eternitatea.
Îi sunt proprii lui Gheorghe Plăveţi un anume ritm şi anumite rime ale culorilor. În „Portret pe fond abstract”, portocaliul degajă candoare, căldură; în „Anina 1984”, roşul şi verdele se însoţesc spre a fixa o imagine rimbaldiană a oraşului; în „Natura statică cu sticle”, albul intrigă, este liant între albastrul apăsat şi roşul sângeriu. Un portret ludic (Ina) pictat liber, spontan, combină roşul cu negrul pe un fundal alb, sugerând dinamica unei purităţi unice şi a unei graţii desăvârşite… Aerul devine alteori sonor (Vânătorul de nasturi), caragialian, cu o consistentă doză de realism. Clarobscurul (Cheful), albastrul şi ocrul icoanelor (Ctitor) sunt evidente recurgeri la elementele picturii votive şi parietale.
DSCF2032Dar pictorul este în primul rând un artist al cetăţii. Câteva tablouri: „Cărbuneşti”, „Costică”, „Arthur Bădiţa”, „Sătească”, „Făuritori de isto-rie”, „Reconstrucţie”, „Compoziţie”, „Constructori”, „Energeticieni” demons-trează capacitatea artistului de a trata subiecte dintr-o lume a muncii obişnuită, în care noi vedem şi simţim partea frumoasă şi simţim în clipele de răgaz încărcătura emoţională. Formele colţuroase, incisive, contrastul mai decis între culori, o aură de atemporalitate eternizează subiectualul. Are loc totodată o restructurare a duratei şi o reorganizare a datelor realului spre-o autodefinire viguroasă, încât postura de pictor al imediatului, al realităţilor sociale îi stă bine.
Grafica îi stă sub semnul frescei (Voievodală I, II, III, IV, V) ori al ilustraţiei de carte (Arghezi) iar sculptura în lemn îi este încă postbrâncuşiană. Remarcând totuşi ciclul de opt lucrări în lemn şi piatră „Fruct”, în care este exploatată foamea de primordial a materiei.
Astfel, Gheorghe Plăveţi este un artist a cărei vigoare profesională şi aventură intelectuală se subsumează eroic unor căutări obsedante ale ochiului de linişte prin care fiinţa să pătrundă în necunoscut, cu scopul de a-şi exprima şi acolo dorinţele, ideile, însuşirile, cultura.
2. Acest material vede pentru prima dată lumina tiparului în varianta de faţă după 21 de ani. A fost scris la îndemnul prietenului meu, poetul, publicistul editorul (pe atunci scotea Tribuna Gorjului, ca supliment al Tribunei de la Cluj, în care eu am apărut cu poezie, critică, cronici plastice, eseuri, las posterităţii misiunea să le strângă vreodată în vreun volum postum – n.m. I.P.-B.) Nicolae Diaconu, mentorul semiotic şi retoric al tuturor artiştilor plastici gorjeni, pe care i-a scos efectiv în lumea bună a literelor şi a artelor.
De apărut, a apărut cenzurat, trunchiat, redus la trei-patru paragrafe. Pe vremea aceea, noi, columniştii, eram aproape necunoscuţi: un fel de rude mai sărace ale echinoxiştilor de la Cluj-Napoca. Noroc cu Nae D., cu D.R.P.-ul, cu Titu Rădoi, toţi influenţi între elitele vremii. Era să-l uit pe Marin Sorescu sau pe Nicolae Dragoş, pe Romică Diaconescu sau pe Ioana Dinulescu, care cu generozitate ne-au ajutat să ne afirmăm. Şi cum eram, repet, nişte cvasianonimi, cum naiba să mi se publice mie ditamai eseul metaplastic despre creaţia „obscurului” Gheorghe Plăveţi” de 4 pagini? Exclus. Aşa că în „Tribuna” (nr.2, 14 ianuarie 1988. pag.8), s-a inclus un soi de rezumat al textului iniţial, redactat, pe genunchi în atelierul pictorului / artistului plastic, acasă la el, martori fiind soţia sa, care mai trăia, deşi era grav bolnavă, şi fiii săi, şi ei artişti: Ileana şi Mihai, băiatul fiindu-mi şi student trei ani la U.C.B. Târgu-Jiu (2005-2008) şi în prezent fiind masterand la Cluj-Napoca în domeniul său în care este deja un nume de referinţă pentru Gorj.
3. Aşa că voi retipări şi această variantă minimalistă aşa cum a găzduit-o revista „Tribuna în epocă”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here