O altă categorie de poeți ar fi aceea privindu-i pe ceilalți „consacrați”, mulți din generațiile mai tinere, precum caracaleanul Paul Aretzu, un avangardist târziu, încercând convertirea valorii religioase în percepții estetice, mizând deopotrivă și pe „intruziunea unei demonii”. U o poezie „dincolo de provincie” se remarcă suceveanul Ion Beldeanu, nu atât de radical, de pamfletar și dinamitard precum Ion Chichere în „Absurdistanul” său plin de sevele răului social și politic.
Același spirit malefic al secolului îl răsfrânge și poezia lui Gabriel Chifu, poetul craiovean definit drept „un calofil cerebral”. Dacă la Petre Got criticul evidențiază acea reverberantă „candoare a tradiției”, la Ion Horea constată drept „centru al lumii” satul cu mirajul străvechimii sale și cu ritmurile lui legate de anotimpuri, dar și de un anume „ethos” al spiritualității transilvane. Câtă vreme insolitul Virgil Mihai ar avea caracteristic „exotismul flamboaiant”, iar Ion Lungu, dimpotrivă, ar merge pe un „biografism” navetând între teluric și celest. Nici clujeanul Ion Pop nu rămâne în afara aprecierii admirative, spulberându-se prejudecata înrădăcinată la noi că am avea de a face doar cu o „poezie de critic”. La fel „necurmata angoasă” din poezia lui Cassian Maria Spiridon. „O mixtură de tradițională sumeție și de negație modernă” întâlnim în poezia sătmăreanului Radu Ulmeanu, câtă vreme coregionalul său, George Vulturescu, rămâne „un poet al Nordului”, ca și Andrei Zanca cu a sa „aspirație spre Totalitate”. Nici arădeanul Vasile Dan cu a lui „obsesie a copilăriei” ca o „dulce povară”, nici argeșeanul Virgil Diaconu, bard delicat ferit de excesele postmodernismului, nici Dinu Flămând văzut ca un liric „între contingent și absolut”, nici Dan Damaschin recepționat pe latura orfismului, nici Marian Drăghici animat de o existențială fervoare balcanică – nu rămân în afara simpatiei critice. Foarte interesante sunt și revenirile la autori clasicizați, precum Ștefan Augustin Doinaș (în a cărui poezie criticul identifică o „curbă ontologică”), Constant Tonegaru (al cărui discurs liric „are aerul unui balet tragi-comic”), Gherasim Luca („nume de referință” al avangardismului interbelic) sau ion Vinea (al cărui „postmodernism” nu trebuie să ne înșele în a-l fixa corect în mediul avangardei interbelice). Nici Grigore Vieru, considerat un „Octavian Goga al Basarabiei”, nu e uitat, iubirea de patrie devenind la acesta o flamă care, în destule locuri, „se estetizează”. Sub genericul Patria în variante, criticul reține creația autentică a poetului albaiulian Ion Mărgineanu (o muzicalizare de melopee a trăirii lirice), a cernăuțeanului Vasile Tărâțeanu din „Țara fagilor” și a sibianului Ioan Radu-Văcărescu… Sub genericul Cei șapte magnifici („nouăzeciști”) smulg criticului, fiecare în felul său, câte o apreciere generoasă: Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Ioan S. Pop, Cristian Popescu, Floarea Țuțuianu, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu. Criticul vorbește aici despre „avangarda recurentă” a unui lirism ce se reinventează mereu. Să nu uităm și alte nume ale poeziei noastre de azi: Adrian Alui Gheorghe (cu „întunericul moral” dintr-o estetică a urâtului), Nicolae Coande (descoperind „șansa «biografismului»), Andrei Codrescu, Ion Davideanu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, T.O. Bobe (cu orizontul lui miticist!), Ovidiu Genaru („bonomie ironică”), Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Vasile Gogea, Andrei Gurghianu, Augustin Pop, Valeriu Mircea Popa, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Vasile Proca, Cristian Simionescu („unul dintre vârfurile incontestabile ale poeziei românești de azi”), Liviu Ioan Stoiciu („utopia demonică a satului, ce încă o dată se dovedește virtualmente mitic”), Ion Istrate, Victor Știr, Pavel Șușară. Între poetesele epocii noastre, în imediata vecinătate a Anei Blandiana sau Constanței Buzea, le regăsim pe Nora Iuga (cu „suprarealismul” ei manifest), pe Sina Dănciulescu („poetă remarcabilă”), pe Ioana Dinulescu (luptându-se cu plictisul într-o Craiovă a noilor „bani” numită „orașul lui Heidegger”, un fel de „feminitate versus provincie”), pe Ioana Ieronim, Mariana Filimon, Monica Patriche, Mariana Bojan. Nu sunt uitate Monica Cesereanu cu viziunile sale hilare și negre, secretate de un fel de «billis atra», Magda Cârneci considerată „poetă semnificativă pentru spiritul epocii, acel «Zeitgeist» atât de profanat de barzii mistificărilor propagandistice, Irina Mavrodin (poezia unui „prea-plin sufletesc”), Angela Furtună (evidentă „pasionalitate livresc-caligrafică”). Menționăm portretul Floarei Țuțuianu, „atât de floare și totuși carnivoră”, devoratoarea de imagini lubrice, tinzând prin viziunile sale la un pansexualism de tip feminin (cronica „Cu sexul pe buze”, în care se citează și o frază din prefața lui Eugen Negrici privind producția unei feminități fruste și „ciripitoare ca o târfuliță”). A nu se înțelege din „calificativele” risipite în acest Catalog liric că dl Gh. Grigurcu este un spirit laudativ. Dimpotrivă, mișcându-se cu firească dezinvoltură într-o materie atât de bogată, criticul păstrează echilibrul judecăților de valoare în marginea calității textelor. D-sa știe să aducă citatul ilustrativ la locul potrivit al comentariului; din câteva rânduri, dacă nu dintr-o fericită sintagmă uneori, profilul poeziei în cauză este conturat cu linii subțiri sau în tușe mai groase, după caz. Este în tot acest demers critic un simț estetic aproape instinctiv, pe care îl deține profesionistul în urma îndelungatului exercițiu, când a afirmat cu măsură, a negat cu indignare, dar a lăsat creatorilor și șansa unor viitoare izbânzi, pe baza unor elemente teoretice și de stil neexplorate încă. Este vorba, de fapt, de un ritual” al analizei, în degajările sale criticul să ajungă repede la mentalitatea/ starea de spirit/ concepția din care au izvorât versurile, aderențele confine la tabloul liric al epocii, ipostazierea eului liric în relație cu varii aspirații, opțiuni, învecinări de expresie și gând. Să observăm că dlui Grigurcu nu-i cad în mână cărți care nu spun nimic (o vocație de-a dreptul voluptuoasă a manifestat în acest sens Alex. Ștefănescu), o primă operație ar fi aceea de a scrie despre o carte (din mulțimea de cărți primite în calitate de cronicar literar). Nu toate îl bucură, nu toate trec ștacheta minimei îndreptățiri valorice. Concesii, mai ales în ultimii ani, nu se mai fac în marile periodice de profil, și nici de data asta, nu pentru că d-sa nu ar vrea să scrie despre cât mai multe cărți, ci pur și simplu din cauza timpului drămuit la maxim, împărțit între mai multe reviste, cu care are termene fixe de trimitere a materialelor. Scriam odată că dl Grigurcu reprezintă o „instituție” a criticii de unanimă admirație. E o mai mult chiar, de-a dreptul o magistratură care funcționează cu o mare conștiință a omului de cultură, care a creat nu numai adulatori și adversari, dar și acea masă de cititori solidari cu judecățile estetice cât mai exacte și exprimate într-un limbaj artistic, care nu renunță la mijloacele și fantezia poetului. „Artisticitatea” acestei critici nu mai trebuie pusă la îndoială, este o calitate vizibilă, care se recomandă de la sine. Un articol publicat de noi în urmă cu 30 de ani în „Ramuri” (nr 11/1983) la o carte de critică purta chiar acest titlu: „Gheorghe Grigurcu sau mandarinatul criticii artistice”. Apariția avea loc într-un mensual aflat sub conducerea lui Marin Sorescu, într-un moment când cei doi scriitori își exprimaseră gusturi estetice diferite. Era vorba de un moment important din istoria receptării criticii lui Gh. Grigurcu, când ideea de „mandarinat” aplicată scrisului artist nu putea fi atribuită decât unui vrednic slujitor al magistraturii critice (nu mai e nevoie să precizăm anumite reacții ale unor confrați!). Urmărind, așadar, vreme de trei-patru decenii frumoasa evoluție a criticului și poetului Gheorghe Grigurcu, distinsul nostru concitadin, nu ne putem exprima decât bucuria și mulțumirea de a fi contemporan cu unul dintre cei mai de seamă scriitori din literatura noastră de azi.
Zenovie CÂRLUGEA
