Duminică 11 iunie ac., în fapt de seară, cu sacou și cu bilet în regulă, am fost martor la cea mai recentă premieră a teatrului din localitate, ce s-a desfășurat „cu succes” într-o sală de clasă a muzeului Gorjului, la „concurență” cu o adunare muzical-religioasă ținută cu ușile închise, într-o clasă… „paralelă”. A fost lume multă, cât să încapă în două sufragerii de bloc din Aleea Plopilor, spectatori puțini și cel mult o duzină de… plătitori. Biletul nostru (de fapt… două lozuri) n-a fost „câștigător”. Să nu fi fost juridic în regulă? Vom verifica… Și, colac peste pupăză, „doamna Bulandra”, învelită-ntr-o ținută neagră-tuci, ne-a tăiat calea de două ori. Există, deci, o explicație „de neșansă”.
Ca să avem despre ce să vorbim astăzi, „în Amintire”, la o așa zi „de Sărbătoare”, desprindem pentru Dv. o pagină dintr-un mai vechi interviu – „În orașul nostru Teatrul nu este interzis!” –, publicat de noi în revista „Lumea gorjenească” din luna septembrie a anului… 1999:
– « Domnule director, suntem la început de nouă stagiune teatrală la Târgu Jiu – stagiunea 1999-2000 – și la sfârșit de… mileniu. Și parcă am fi chiar la sfârșitul lumii, acum, când vorbim despre teatrul de la Târgu Jiu. E teatrul o povară?
– Aș zice și eu că într-adevăr, teatrul din Târgu Jiu se pare că este o povară. Este o povară, mai ales, pentru neaveniți, pentru aceia care-l percep ca pe un stat de plată și de funcțiuni, achitate lunar din banii contribuabililor. Pentru cei care înțeleg doar acest lucru, teatrul este o povară…
Atâta vreme cât eu ca artist – și fac aici o mică paranteză, spunându-ți că din totdeauna am făcut pasiune pentru artiștii plastici și că mi-ar fi plăcut să ajung unul dintre ei, pentru că mi se pare că acești blânzi și frumoși bărboși au avut cel mai mare succes și s-au bucurat mereu de o libertate într-un anume fel privilegiată – deci, atâta vreme cât eu ca artist sunt luat drept doar „ăla cu barbă” în ședințele Consiliului local, unde consilieri de toate profesiile, reprezentând partide de toate culorile, hotărăsc cu mâna soarta mea și a teatrului, ei bine, atunci, ca să-ți răspund direct la întrebare, pentru astfel de indivizi, teatrul este într-adevăr o povară.
Aceștia au amenințat la un moment dat cu organizarea în oraș a unui referendum: să construim blocuri de locuințe sau să finalizăm construcția teatrului? Tristă idee! Iar eu am zis că aș risca un referendum de o asemenea factură și pentru simplul motiv că, în cele câteva luni câte le-au mai rămas de stat la putere nu mai au cum să mai construiască blocuri, dacă n-au construit măcar unul în cei trei ani și mai bine câți au trecut de la așa-zisa schimbare. N-aș vrea să intru în vreo polemică directă cu cineva, mai ales că teatrul nu poate, nu are cum să ajungă a fi o povară pentru cei mulți, pentru contribuabili.
Eu, ca director al unui teatru care se află încă în construcție, sunt gestionarul banilor acestor oameni mulți care au nevoie de această instituție și care, cu siguranță, resimt acut lipsa acesteia în peisajul urbei noastre. Nu mă simt responsabil de banii primăriei, pentru că de fapt acești bani sunt ai oamenilor de pe stradă care întreabă cu insistență și pe bună dreptate, când va fi gata teatrul? Câtă vreme am fost numit director de teatru doar pentru a face treabă – și repertoriul ultimilor ani stă mărturie – atunci politica mea va fi doar o politică teatrală, culorile de bază ale teatrului fiind dintotdeauna alb și negru. Vor trebui deci să aleagă până la urmă și cei care pentru moment diriguiesc treburile urbei: ori e albă, ori e… politică.
– Din punctul acesta de vedere și directorul de teatru și actorii din teatru ar trebui să vă supuneți legii pe care parlamentul încearcă să o propună, în sfârși, spre dezbatere: legea funcționarului public.
– Într-un fel, pentru mine, legea aceasta vine cam târziu, din păcate, pentru că la ora asta, când eu și teatrul aparținem primăriei, coloratura funcționarului din această „fabrică” e bine definită public și poate chiar definitivă pentru următoarele câteva luni. În problema teatrului, primăria are un cuvânt de spus doar urmare votului consilierilor. Și sunt vreo nouă sau zece dintre ei care înțeleg, de fapt, chestiunile legate de teatru ca instituție subordonată financiar primăriei. Instituția, ca atare, comportă o cu totul altă menire: promovarea culturii teatrale într-un loc cu o tradiție în domeniu de… 165 de ani. E mult, e puțin ? E ceva, dacă ținem seama că teatrul din Târgu Jiu a ființat ca al cincilea din Țara Românească, în vremea când țara era chiar România Mare.
În acest context, tradiția locului este de partea noastră. A fi acum împotriva teatrului, înseamnă a fi împotriva istoriei acestor locuri pe care avem datoria să o cunoaștem bine, așa cum a fost și așa cum au înfăptuit-o înaintașii noștri. Nu vreau să spun vorbe mari. E de știut că Teatrul Milescu și Teatrul Căldărușe, împreună cu trupele lor de actori, au existat odinioară la Târgu Jiu. Teatrul cel nou, care acum este în centrul atenției și al tuturor discuțiilor, nu s-a construit doar pentru a mai ființa în oraș încă o sală de ședințe cu dotări de ultimă oră, în care să voteze sau să doarmă confortabil acești eterni combatanți. De fapt, noi nu suntem cei aleși, noi suntem doar niște negri pe o plantație și, știm asta foarte clar, avem o treabă de făcut. Și dacă această treabă se cheamă teatru, atunci acest lucru trebuie făcut cu profesioniști pentru că trebuie făcut bine.
Eu sunt un profesionist, sunt în primul rând actor și am o datorie morală față de acest teatru. Și de aceea încerc să nu aud ceea ce spun unii sau alții, nu neapărat despre mine, pentru că de șase ani de când sunt în slujba teatrului acasă, orgoliul meu a fost subsumat instituției, pentru că deocamdată doar ea contează. Culmea este că eu nu am răspuns timp de șase ani la nici unul din atacuri și ele au existat, unele mârșave, altele chiar hazlii. Pentru că nu persoana Marian Negrescu este importantă, ci personalitatea acestui teatru și faptul că am reușit aici un lucru care se vrea a fi profesionist. Chestia asta cu profesionalismul n-au înțeles-o diriguitorii, mai ales pentru că ei vor să ne supunem cu totul doar unor legi strict financiare, dar care le cad de fapt lor în sarcină și cu care n-ar trebui să reușească să ne conducă, ci doar să ne ajute.
– Apropo de diriguitorii care, la o adică, au revendicat și posibilitatea lansării unui referendum în stare să decidă finalizarea construcției teatrului la Târgu Jiu. Într-un text din 1929, Tudor Arghezi, după o șezătoare întâmplată la Teatrul Căldărușe, nota cu deosebire faptul că sala fusese plină. Cum ar arăta sala elegantă a noului teatru, plină seară de seară cu spectatori doritori de spectacole bune? Ce lecție ar primi de la teatru consilierii ajunși și ei spectatori ? Cred că la ședințele Consiliului local n-ar mai fi doar spectatori ca la teatru.
Votul lor ar fi votul unor… profesioniști în materie…
– Chestiunea așa cum o prezinți este puțin cam delicată, dar tocmai din această cauză trebuie pusă în discuție. E drept, consilierii nu vin toți la teatru. Cei care votează împotrivă sunt cei care nu au răspuns niciodată invitației noastre.. Pentru ei, teatrul „nu se există”, ei sunt mereu „Gică contra”, vulgar vorbind. Pentru ei, teatrul se poate termina chiar cu banii adunați din salariile actorilor, care-s sub contract acum și care ar trebui dați apoi afară. Și pe urmă ar invita în teatrul cel nou doar trupe din alte locuri, unde există și teatru și actori. În formula aceasta, teatrul nostru ar fi cedat altora în subantrepriză. Și știm și vedem cu toții cum am ajuns să trăim, parcă cedați cuiva în subantrepriză. Și trăim bine ? Înclin să cred că nu se vrea să ne înțeleagă cine trebuie, sau nu se poate înțelege acolo ce înseamnă să existe teatru profesionist în orașul nostru. Cred că mulți nici nu știu cine a fost Elvira Godeanu. Păcat ! Și e păcat, dar asta-i realitatea, că teatrul este mai cunoscut la București, decât la Târgu Jiu. S-a vorbit despre teatru, sunt articole, cronici, interviuri care se află în arhiva noastră. Să-ți dau doar un exemplu: Valentin Silvestru – Dumnezeu să-l prețuiască mult și acolo unde e, pentru că nu mai există printre noi –, la o vârstă când alții ajung să locuiască doar pe fotolii în fața televizorului, venea cu mare bucurie din București la fiecare premieră a teatrului nostru. Și a scris despre fiecare dintre spectacole. Și ne-a încurajat de fiecare dată în demersul nostru. Nu același lucru l-a făcut, de exemplu, primarul orașului, oricare a fost el de câți ani există teatru și actori la Târgu Jiu. La fel s-a întâmplat și cu domnii consilieri. Mi se pare absolut aberant să nu știi despre ce este vorba și să votezi împotrivă, să ridici mâna, să ai puterea să decizi soarta teatrului. De ce ?
– Deci, se poate și așa : votezi și decizi…
– Este lucrul cel mai îngrozitor care se poate întâmpla. Ei se atacă între ei din cauza unor interese politice, altfel fără anvergură, și-n felul acesta, nepunându-se de acord, nu sprijină demersul meu, care nu are absolut nici-o legătură cu politica. Sau n-ar trebui să aibă!
Câtă vreme noi am pornit acum șase ani de la 50 de oameni în sala de spectacole și am ajuns, la data la care stăm noi de vorbă, la peste 250 le fiecare reprezentație, înseamnă că politica pe care o face teatrul este bună. Lucrul acesta se întâmplă în condițiile în care n-am făcut niciodată rabat la calitatea repertoriului. Știi doar că se poate întâmpla și altfel… Nu mai vorbesc că ne desfășurăm activitatea într-un spațiu total inadecvat, că repetăm într-o sală total neîncălzită, că… Dar, n-aș vrea să se înțeleagă cumva că mă plâng. Ei nu vin să vadă lucrurile astea pentru că nu cred în chestia asta… Votul lor e plătit, invitația noastră a fost de fiecare dată complet dezinteresată. Până când vor mai vota. Și pe urmă ?
– Construcția teatrului încă nu e terminată. Ne apropiem, pentru că tot veni vorba de politică, de următoarea campanie electorală. Crezi că partidele, eventualele grupări politice vor să-și dispute și să-și revendice în vreun fel finalizarea construcției teatrului ?
– Da, cred și eu acest lucru. Începutul anului 2000 ne va surprinde și din punctul acesta de vedere. A existat, vis-a-vis de teatru, mai totdeauna un paradox. La începutul anului viitor, cred că simultan ne vom aronda financiar celor două bugete: și la cel al Consiliului local și la cel al Consiliului județean. Acest lucru va fi benefic pentru teatru. Las la o parte interesul politic care cu siguranță că va exista. În formula aceasta, în doar câteva luni, teatrul va fi gata. Am făcut dejà demersurile necesare pe lângă instituția prezidențială. Într-o țară în care, în ultima sută de ani, nu s-a mai construit un teatru nou pentru o nou înființată trupă de actori profesioniști, președintele, invitat la premieră, va trebui să onoreze evenimentul cu prezența-i și să… taie panglica inaugurală. Cine va fi oare președintele ?
Presa, televiziunea, radioul vor consemna evenimentul. Câți se vor fi înghesuind atunci ? Și de ce oare ? Mă tem că îmi voi lua o zi de concediu și mă voi duce la pescuit…
– Ai putea fi trecut absent și ai complica lucrurile…
– În astfel de împrejurări, un artist își poate permite și o atare soluție »…
O știre mai veche de ziar central: „În anul 2023, prohibiția generală pentru pescuitul în scop comercial, recreativ/sportiv și familial este de 60 de zile, perioada fiind 09 aprilie – 07 iunie inclusiv”, pare să justifice lipsa întâiului director al Teatrului din Târgu Jiu de la „serbarea” prilejuită de împlinirea a 30 de ani de… existență-i. Viețuim toți într-o lume de „contraste”, prefirată după un „scenariu colectiv” în care recunoaștem public, și nu fără un dram de tristețe, că e „prima dată când am avut curaj” să vorbim deschis despre faptul că, iată, după 30 de ani, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu e… istorie.
„C. C.” vine, spre știință, de la Centrul Cultural sau, de ce nu, de la Căminul Cultural. E ultima „găselniță” agreată instituțional de ordonatoru’ de credit, formulă care ar satisface, la momentul acesta, toate pretențiile culturale ale urbei. La pachet cu… orice!
Vasile VASIESCU
