Cum trece timpul! Nu mai departe de acum doi ani, făcusem o preumblare târziu, în noapte, prin orașul adolescenței mele și mă lasasem bântuit de… melencolie. Și măsuram „pe teren” noile dimensiuni ale orașului și mi-l închipuiam cum ar fi trebuit să arate dacă, de exemplu, generația mea s-ar fi întors acasă la timp și s-ar fi dedicat locului și ar fi pus și umărul… Nu ni s-a întâmplat nouă și nu s-a întâmplat acest lucru – „întoarcerea acasă” – nici generațiilor următoare, și constat astăzi, dimpreună cu dumneavoastră, că toți copiii noștri mai răsăriți, buni de carte, dar și ce mai prinzași, sănătoși și chitiți pe… pricopseală pleacă, își iau lume-n cap și-o fac mai bună și mai frumoasă pe… meridianele altora.
Și la noi, la noi ne-au năpădit mărăcinii și… șacalii, întră urșii-n gospodăriile noastre, câte-au mai rămas, pe porțile-ale mari de la linie, ne călcăm unii pe alții cu… mașini neapărat de firmă, se scumpesc toate, dar toate și crește la vedere numărul bugetarilor care le știu pe toate și noi, convinși de acest lucru urmare fișei noastre de alegători, ne luăm bonuri de ordine, stăm la coadă la ușile lor și ne facem planuri… Și trece timpul peste noi și constatăm că nu se schimbă nimic și nouă nu ni se vede sporul. Vă transcriu o scrisoare mai veche, să tot aibă doi ani, cum vă spuneam, și vă las să constatați singuri, cât și dacă între timp s-a schimbat ceva… Măcar să se fi schimbat ceva, pe ici, pe acolo, prin punctele esențiale: „Vara-i trecută bine de prima jumătate. Și e miezul nopții. Și târgul pare a fi o metropolă americană, bântuită de mașini puternice conduse de adolescenți fără prea multă carte, cu străzile iluminate vulgar sub seninul unui cer plin de stele, cu locante ale căror firme desenate cu litere de neon te îmbie, în mai toate limbile pământului, să-ți cheltui ultimii bani alocați zilei pe care tocmai ai șters-o din calendar, cu oameni puțini, abia târându-și umbrele fărâmițate pe trotuarele încinse încă de căldura de peste zi.
Alergăm bezmetic pe străzile lui, într-o cadență funebră, însoțiti parcă de o fanfară asemenea unei gărzi pretoriene, muzica ei băltind clorotică în timpanele noastre de plastic sufocate de-o melodie la modă, pulverizată căznit și asurzitor. Părem încolonați într-o cavalcadă a pierzaniei, acreditând cu nonșalanță greșeli ale mai vechilor generații, nefericite și umilite de adevărurile istoriei recente, de care nici noi nu reușim să ne îndepărtăm. Chiar greșelile noastre ne sufocă amorul propriu, înstrăinându-ne tot mai mult de lumea pe care ar trebui s-o schimbăm cu inteligență și mai ales cu vocație. E o noapte manevrată halucinant cu imaginație confuză, rememorarea unora dintre realități lăsându-ne descoperiți în fața multor evidențe deja omologate condiționat, grație libertăților asimilate prost și gestionate artificial și neperformant.
Străbatem în lung și în lat orașul lui Brâncuși, într-o noapte când tagma dregătorească beneficiază și ea de binemeritata odihnă statutar înscrisă în fișa postului și în declarația de avere, când colaboratorii lor repetă pentru a doua zi discursuri de operetă cu care să răzbească și să suporte impactul atât de imprevizibil cu locotenenții puterii, iar noi, melancolici cu preocupări independente, nu pregetăm să ne mirăm disproporționat, probându-ne din ce în ce mai greu buna credință și dreptatea. Într-un oraș declarat cultural facem halte aparent inofensive în locurile marcate provocator pe o hartă turistică aglomerată de prea multe locuri considerate neapărat a fi memorabile și demne de vizitat. 
Luăm drumul dinspre Vădeni, răzbatem greu în curtea casei Ecaterinei Teodoroiu din cauza unor grămezi de cioboroage din plastic scoase spre vânzare chiar în calea puținilor trecători, nu ne putem apropia nici de statuia ei ridicată de Iulia Oniță pentru că mari coșuri de zarzavat așteaptă rândul la tarabele pieței de cartier, mai jos, Castelul de apă se topește între geamurile murdare de termopan și în grădina lui miroase a gaz și a uleiuri râncede, la fostul cinema Dacia cumpărăm de-ale gurii de-afară, pe datorie și pe caiet, vis-a-vis zac uitați pe socluri câțiva eroi ai Revoluției locale, pe colț, chiar Brâncuși, într-o altă variantă dăruită orașului de Ion Irimescu, stă resemnat și înghesuit între prea mulți stâlpi de troleu, în spatele lui, în fosta casă a sindicatelor băltește apa de ploaie și nepăsarea, peste drum, o pasăre de Paul Popescu a rămas încarcerată între niște coloane surogat, iar în curtea casei Bălănescu, o masă de Brâncuși, considerată rebut de specialiști ai Centrului face fală inventarului Muzeului Național.
Prin iarbă, pietre de moară dezafectate, câțiva trovanți scăpați ca prin minune de furia unor colecționari cu ziua și două sculpturi albe ale unor artiști contemporani și cu noi. Peste drum e… hotelul Brâncuși, dinspre care te trăznește mirosul de ciorbă de burtă și un damf de țuică de prună servită în pahare de plastic. Apoi, urmează Muzeul de artă, o terasa populară, pretinsa grădină zoo, mesele jucătorilor de table, magazinul cu amintiri, WC-ul central și… Centrul de cercetare. Toate fac parte, la pachet și cu grădina-restaurant și cu spațiile de joacă pentru copii, din arealul Grădinii Publice, inițial destinat doar operelor lui Brâncuși. Între timp ne-am mai diversificat și noi opțiunile. Nu era să stăm chiar degeaba…
Ne întoarcem în centru, la Catedrală. La librăria „Eminescu” poți fi servit la fereastră cu cărțile de istorie ale momentului, coloanele lui Nicăpetre continuă să sprijine clădirea cu ștabii județului, mausoleul Eroinei de la Jiu se aude a fi tot pe agenda Curții de Conturi, pe Aleea cu stele câțiva ștrengari joacă șotron, iar căsuțele de lemn ruginit așteaptă sub lacăt evenimentele culturii de masă. În groapa din mijlocul Victoriei stau aruncate câteva scaune de plastic, la Teatru se numără banii, peste drum, la Hotel, nu mai sunt locuri libere în parcare, iar dinspre Bibliotecă se aud în liniștea nopții, glasuri de personaje uitate între copertele cărților rămase irevocabil și definitiv fără cititori. Din beznă și dintre mașini, generalul Magheru ne ia de mână să ne arate str. Calea Eroilor… De curând am scos de sub teascurile editurii Hoffman o carte care se vrea a fi cu un titlu polemic – „Recurs la Brâncuși” –, și ea dă socoteală despre ceea ce i s-a întâmplat orașului nostru în urmă cu, iată, deja 25 de ani. În septembrie 1996, Târgu Jiului figura a fi un „Oraș fără coloană”. Și povestea, dacă vă mai aduceți aminte, a durat vreo patru ani adevărați. Ne-a bântuit atunci o modă de sorginte internaționalistă, veneau în chestiunea restaurării oameni și bani din toate părțile, eram atât de uimiți încât am renunțat să mai participăm și să fim interesați. Până la urmă am depășit momentul și-am rămas aceiași vajnici comentatori.
Între timp, tot Brâncuși ne-a mai creat probleme, aparent de mai mică importanță: am intervenit salutar în organizarea altfel a parcului din jurul Coloanei, am restaurat elementele de piatră ale Ansamblului, am schimbat pe bani buni pavimentul aleilor, lucru despre care s-a dus buhu’ peste mări și țări, am spălat cu jet de apă sub presiune Poarta Sărutului ajutați de niște specialiști arondați unei spălătorii auto, problemă încă neelucidată juridic, am deschis Muzeul Național fără nicio lucrare originală în inventar și-am continuat altfel, pe alți bani și cu alți oameni, Sărbătorile periodice pe seama lui Brâncuși, de-acum numai cu circuit închis.
Am încercat să înscriem în mai multe rânduri ansamblul Brâncuși pe lista UNESCO. Nu ne-am priceput să facem hârtiile care să convingă. Nici noi, nici alții. Între timp, toți am luat leafa degeaba și-am căutat să găsim justificări care să ne păstreze pe funcții. Și-am reușit. „Unirea face puterea” ne-a patronat neputința și ne-a conservat pentru mai tîrziu în interesul sistemului. De data asta am pierdut pentru că i-am încadrat Lucrarea la capitolul „Memoriale de război”: cruci comemorative, cimitire cu eroi, monumente cu dorobanți, troițe de deal sau de câmpie, etc. S-a amânat… Totul pentru la anu’ și la…
Păcat! De fapt cum să fi avut câștig de cauză la UNESCO? Ni se întâmplă cu Modernizarea de pe Calea Eroilor așa cum am pățit și cu Restaurarea Coloanei de-acum 25 de ani. Avem încă un contract întins pe… cel puțin patru ani, cu un arhitect român recunoscut pe plan internațional, cu un proiect pentru care s-au alocat sume substanțiale spre a fi implementat, cu licitații derulate conform legislațiilor în vigoare, cu un constructor care a purces de îndată la lucru. Între timp, ca din întâmplare, ni s-au erodat bunele intenții, am intrat în vertijul unei degradări lente, paradisul capitalist traversat cu entuziasm ne-a fost confiscat și ne-a afectat vizibil… productivitatea: mergem cu lucrările în pas de melc. 
Abandonul chestiunii în cauză e flexibil și eficace. Ne-a cotropit. Cointeresarea noastră ține de voluntarismul politic actual și de subiectivismul cu care privim în viitor. Nu e prima dată când ne facem de râs… Într-un oraș încă liberal, în care statuile patronilor lui spirituali – Arethia și Gheorghe Tătărescu – au fost decapitate și duse cât mai departe, undeva la margine de județ, impetuozitatea cu care facem prostii ne așează, nesperat, în fruntea unui clasament al rușinii.
Vicistitudinile tranziției pe care-o prelungim solemn la apelul de seară ne-au făcut insensibili și apatici, ne-au diluat interesul comunitar, rămânând astfel, pînă când?, încremeniți în proiect. Ce proiect? Care proiect? E o noapte de vară care ne îngrădește posibilitățile și din cauza căldurii. Rușinea noastră se prelinge pe zidurile orașului, orgoliul ne-a fost hăcuit la masa verde, suntem compromiși irevocabil, aruncați într-un anonimat cinic și rămași fără speranță… Orașul încă doarme. Pe str. Calea Eroilor, de la o fereastră de mansardă a unui imobil înconjurat cu balustrade nichelate fără economie, cu garaj pentru mai multe „docare”, cu porți împărătești comandate prin satelit, se aude melodios, ca o promisiune, dar și ca o justificare… culturală, începutul unui cântec de mahala:
„Mândruța care iubește,
Noaptea spală și cârpește”…
Nu ne e greu să observăm că orașul se pregătește să renască pentru o nouă zi de muncă, mai curat, mai arătos, încliftat și amirosind a odicolonuri de proveniență străină.
Ne-ar fi necesar un armistițiu social, după care competența și luciditatea să-și regăsească locul pe agenda de lucru a fiecăruia.
Altfel…”
Vasile VASIESCU
