Salcâmul
„Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi bălăbănindu-se câteva clipe, ca şi cum n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor. După aceea se făcu linişte”… Ar fi împlinit 100 de ani. Marin Preda, „cel mai iubit dintre pământeni”, ajunsese, în viaţă fiind, proprietarul de drept al succesului „naţional”, suportând conjunctura climatului spiritual şi momentul politic cu încrederea şi încrâncenarea îngăduită doar unui mare scriitor. „Domnule… eu toată viaţa am dus o viaţă independentă”. Cu aceste ultime cuvinte ale bătrânului Moromete pare să înceapă declaraţia pe care o face însuşi scriitorul despre tot ceea ce a trăit, ca să constate abia la sfârşit că „moartea e un fenomen simplu în natură”.
„Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce am cunoscut şi la ceea ce am trăit direct. Consider că numai asta are valoare. Ceea ce au trăit alţii are valoare numai pentru ei. Nu mă gândesc decât la tatăl meu şi la felul cum şi-a sfârşit viaţa în zilele noastre. După el, pentru mine nu mai e nimic”. Peste apa Inoşii, Grindul pare a fi îmbrăcat ca lumea cu salcâmii ieşiţi din rădăcinile celor bătrâni, doborâţi demult, în doar două zile sub drujbele pădurarilor trimişi de şefii lor de la centru. Nea Anghel Briceag, de-un contigent cu marele scriitor, avusese şi el salcâmi peste Inoasa. În cele două zile cât beliseră ăia cu drujbele lor tot Grindul, şi-a făcut de lucru pe bătătură, cu toate că-i rămăsese fânul ne-adunat pe Ţărăţăl. „În prima noapte n-am putut face nimic. Abia într-a doua am apucat să fac două drumuri cu spinarea. Am luat şi io unu din care am cioplit 23 de haraci de vie, c-atâţia îmi lipseau în dealu’ Niculeştilor, şi mi-am făcut şi butoiaşu’ ăsta de nici trei vedre de rechiu. Cu-atâta m-am ales. Restu’ l-a luat ăia. Şi-acu’, noaptea când n-am somn, parcă-i aud cum cad împreunându-se în apa Inoşii. Şi repede, ca la o comandă, se luminează cerul dinspre Curtişoara şi se crapă de ziuă peste Grindul rămas în capu’ meu ca o belitură spânzurată deasupra satului”.
Nici nea Anghel Briceag nu mai este. Era încă în putere când l-a găsit Mitu lu’ Poacă la Livadia Verde sub un păr. Îl lăsase inima dând la coasă. Soarele-l uscase de tot. Îi rămăseseră uzi doar pantalonii în dreptu’ curului. Se vărsase tiocul. Gresia i se retezase pe din două cam pe la jumătate. Ca şi viaţa.
Acum, timpurile par a se schimba iar lângă apa Inoşii. Dacă dau ăştia vreo lege, oamenii-s hotărâţi să-şi ia singuri salcâmii. Până atunci, toţi dorm pe fugă, atenţi să nu care cumva s-o păţească iar. De-o fi să-i taie, dinspre Curtişoara, zorii dimineţii se vor ivi cel puţin cu un ceas mai devreme peste Grindul belit, atârnând ca o piele de cal în bătaia vântului. Stau de vorbă cu nea Costică: „Bă, io dacă-mi apuc salcâmii, la primăvară pun iar via la Cerbu. Şi pun numa’ ananas. Dacă reuşesc chestia asta, io cred că nu mai mor. Nu mai am cum şi nici de ce”… E noapte, poate-i chiar sâmbătă. Peste coama salcâmilor, Grindul se lasă tăiat de-a lungul apei de ţipătul singur al unui ştoi. Nea Costică, abia adunându-şi râsul sub pielea de hârtie a chiştocului de „Naţionale”, îmi povesteşte parcă citindu-mi din cărţile marelui scriitor: „Cosorul e format din două părţi: partea lemn-oasă, şi partea fier-oasă”. În bezna nopţii, cuvintele lui Marin Preda se-mpreună cu vorbele lui Nichita Stănescu: „Puşca este formată din: / partea de sus / partea de mijloc / şi partea de jos. / Partea de sus este formată din: / partea de sus a părţii de sus / partea din mijloc a părţii de sus”… Şi comandând parcă pentru ultima oară, marele scriitor încheie el însuşi amuzat: „Foc!”
„Balzac şi Stendhal şi Baudelaire au murit atât de tineri pentru că n-aveau medicamentele pe care le avem noi azi. Eu am tot ce-mi trebuie şi-am să trăiesc încă mult”…
La 5 august 1922 s-a născut în comuna Siliştea Gumeşti, judeţul Teleorman, Marin Preda, fiul lui Tudor Călăraşu şi al Joiţei Preda. La Gorj, Marin Preda a fost şi va fi mereu printre noi adus doar de fotograful-artist Vasile Blendea – un „Călinescu al istoriei literaturii în imagini”. Cu pozele lui, din care Marin Preda ne priveşte „în exclusivitate”, putem zugrăvi toţi pereţii unei biblioteci zidită din cotoarele cărţilor scrise de marele prozator. „Să te plimbi pe suprafaţa pământului printre oameni, pe străzi sau pe drumuri şi să te bucuri că tot ceea ce vezi îţi aparţine! E singurul sentiment de posesie nevinovat”…
Marin Preda ar fi împlinit anul trecut suta de ani. „Ce este oare o carte bună decât un prieten cu care poţi sta de vorbă oricând în singurătatea odăii tale?” Marele scriitor nu mai e demult printre noi. Din 16 mai 1980 Nu ne-a rămas decât să-i citim mereu cărţile…
Teatrul – instituţia care destabilizează imaginaţia
Fiecăruia dintre noi îi sunt arondate de cineva anume bucuriile viitoare. Ele sunt cele care încearcă să ne apere în faţa unui prezent din ce în ce mai anevoie gustat astăzi. O bucurie la care mereu vom spera solitari este şi aceea de a-l fi avut aievea pe scena Teatrului nostru pe Radu Beligan – actorul de-o excelenţă monotonă subîntinsă pe durata aproape unui veac întreg, bucurându-se la scenă deschisă de onoarea câtorva generaţii de spectatori, inconfundabil de fermecător prin smerenia subversivă cu care şi-a cheltuit viaţa la vedere, la un moment dat, parcă dăruit de Dumnezeu, chiar în faţa noastră. A făcut-o la Târgu-Jiu de Zilele Elvirei Godeanu. Teatrul, de data asta, ne-a dat peste cap imaginaţia. 
Radu Beligan a făcut reverenţe sub ploaia aplauzelor noastre, sufocat de mirare şi de emoţie la sfârşitul unui spectacol de gală întâmplat chiar la Târgu-Jiu. Într-o seară de primăvară, pledând pentru admiraţie, Radu Beligan ne-a tachinat cu cordialitate la noi acasă.
Nu-l vom uita!
Turbinca lui Negrescu
Evenimentul cultural care prefaţează Zilele Oraşului se desfăşoară din motive bine întemeiate cu casa închisă pe scena Teatrului Elvira Godeanu. Zilele Elvira Godeanu sunt arondate câtorva spectacole de referinţă din stagiunea teatrala târgujiană, dar şi a altora aduse nu fără sacrificii, chiar de ordin financiar, de pe la teatrele din ţară. Sâmbătă seara l-am urmărit cu răsuflarea tăiată de emoţie, într-un adevărat spectacol absolut regal, pe Marcel Iureş sub bagheta regizorală a domnului Alexandru Dabija, pe vorbele fără cusur scrise demult de Ion Creangă. De undeva, din fundul sălii de spectacole, i-am simţit bucurându-se de-adevăratelea pe inegalabilul Amza Pelea, pe marele patron peste toţi liliecii Doljului, Marin Sorescu, şi pe Ion Pecie, profesorul nostru specialist în opera humuleşteanului.
Turbinca lui Negrescu i-a cuprins şi de data asta, sub povara crizei legiferată şi la Târgu-Jiu printr-o simplă ordonanţă de urgenţă, pe unii dintre marii artişti ai României care-au ţinut neapărat să-şi dea măsura talentului lor şi pe scena teatrului nostru. Turbinca lui Negrescu i-a cuprins anul acesta alături de actorii Teatrului Elvira Godeanu pe Marcel Iureş, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Pavel Bartoş, Oana Ştefănescu, Simona Bondac, Damian Crâşmaru, Sanda Toma, Mihai Niculescu, Lamia Beligan, Cesonia Postelnicu, Silviu Biriş, Mircea Diaconu şi Radu Beligan. Despre toţi şi despre spectacolele lor, criticul de teatru Ion Parhon, premiat şi el la Târgu-Jiu, a scris şi va mai scrie frumos şi aplicat. Pe fugă, între câteva nunţi, parastase, repetiţii şi boteze, chiar Mihai Trăistariu a intrat în Turbinca lui Negrescu, graţie sprijinului dezinteresat al vocii de excepţie din inima şi sufletul Mariei Gugu. A fost, este şi va fi frumos, a fost ceva de domeniul adevăratei performanţe pe scena teatrului nostru de provincie. Turbinca lui Negrescu de anul acesta îl confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, pe managerul al cărui proiect cultural se încăpăţânează să angajeze competitiv teatrul şi în afara arealului gorjenesc.
Omagiu târziu şcolii de pe str. Calea Eroilor
Şcoala generală Alexandru Ştefulescu îşi serbează, „printr-un întreg complex de manifestări”, 191 de ani de existenţă. Elevii de azi, dascălii şi foştii absolvenţi, câţi vor mai fi fiind, hoinăresc dezinvolt printre amintiri, închipuindu-se fiecare , măcar pentru o clipă, premiantul de odinioară. Cândva, demult de tot, transferat „din interes” de la şcoala primară din satul meu, am ajuns a fi şi io elevul Şcolii generale de pe str. Calea Eroilor, la clasa a IV-a B a Doamnei învăţătoare Dumitrescu. M-am străduit atunci şi, într-o deplină libertate instituţională, bineînţeles invidiat de mulţi dintre colegii mei de la oraş, am luat premiul I la sfârşitul anului şcolar.
Mirajul copilăriei mele citadine stă şi azi sub povara literelor mari de tipar închipuind manifest întâietatea mea frumos înrămată. Catalogul clasei de atunci o poate confirma, iar Doamnei învăţătoare Dumitrescu, peste timp, toată recunoştinţa şi admiraţia mea, în Amintire.
Vasile VASIESCU
