Gazeta Gorjului – Republica artelor de la Ploiești

1461

Nu mai departe de acum un an, pe vară, pictorul Florin Șuțu a fost la Târgu Jiu într-o companie selectă, dimpreună cu alți câțiva artiști vizuali care contează astăzi în arta contemporană românească, asumându-și cu toții calitatea de „prestatori de servicii culturale” în cadrul mai vechilor „Ateliere Brâncuși”, fiind găzduți într-o locație primitoare de la Runcu unde, preț de mai bine de o săptămână, s-au simțit excelent din toate punctele de vedere. Patrimoniul nostru într-ale picturii de șevalet s-a îmbogățit atunci cu lucrări de cea mai bună calitate de la Florin Șuțu, Petru Lucaci, Ioan Sbârciu, Dana Constantin, Florica Prevenda, Marilena Preda Sânc și încă de la alți câțiva artiști, contribuind și ei, într-un fel sau altul, la consolidarea „dosarului de înscriere în Patrimoniul Național UNESCO a Ansamblului Monumental Calea Eroilor”, dosar aflat din păcate tot într-o „dulce așteptare”…
Atunci, în grădina Muzeului de artă, la „inaugurarea” închiderii lucrărilor comune ale „Atelierelor Brâncuși” – ediția anului 2022, l-am cunoscut personal pe Florin Șuțu, venit de la Ploiești, a cărui activitate se afla deja de ceva vreme pe „agenda noastră de lucru”, arta lui fiindu-ne apropiată și fascinându-ne nu de puține ori prin inteligenta-i incursiune în lumea unui cotidian livresc, consemnat fără nici un fel de partipriuri sau prejudecăți într-o geometrie colorată domestic, cu un desen rezistent, aproape banal, uneori chiar fragil, dar atât de încărcat de tipologii proiectate artistic, cu o măiestrie verificată atent prin lectura clasicilor picturii făcută la timp, dintr-o necesitate stringentă și cu un instinct artistic natural, legitimându-l ca pe un creator adevărat, dintre cei puțini dotați cu „demonul picturii”.
Ne-am promis să ne vedem și așa se face să-i fi vizitat în mai multe rânduri atelierul de la nr. 15, situat pe o veche stradă cu case boierești din Ploieștiul rămas ca-n vremea anilor de altădată. În două camere cu vederea larg deschisă spre o curte interioară cu arbuștii ornamentali deja înfloriți, la umbra cărora câteva mâțe de cartier lasă impresia că se odihnesc binemeritat după aventura nopților de primăvară mult așteptată până și de ele, stau îngrijit și elegant puse în valoare pe întinsul alb al peteților înalți, tot felul de tablouri încă ude, acompaniate de obiecte de alamă, de flori uscate și de mici piese de mobilier vechi, cu intarsii de mare finețe și care ascund în sertărașe cu cheotori ruginite și cifruri secrete amintirile de neuitat ale unor timpuri samavolnice prescrise definitiv, urmare unor decizii îngrijit arhivate.
Într-una din vizite – martor fiindu-ne pictorul Pelmuș, care și de data asta, ca un adevărat prieten cum ne este de-o bună bucată de vreme, s-a implicat discret și dezinteresat –, Florin Șuțu ne-a dăruit pentru FilipArtGallery o lucrare de mici dimensiuni în care n-au încăput decât cerul și un vâtf de turlă de catedrală, ca expresie a mirării noastre și a celor apropiați nouă în fața lumii ăsteia care, iată, poate fi și bună și generoasă cu noi, presupunând la o adică, existența chiar și a unor ușoare imputări de ordin religios ca și cum ea, lumea asta, ne-ar aparține tuturor la pachet, dimpreună cu drama lucidității noastre morale.
E o primăvară intrată definitiv în drepturile-i ancestrale, sfârșitul de săptămână bate și la ușile acelora dintre noi ajunși să-și contemple cu ironie libertatea atât cât mai poate fi măsurată și ne grăbim, la grămadă, să părăsim marea metropolă care ne sugrumă pe toți, fără milă și fără deosebire de clasă, de luni până vineri la prânz, de parcă am fi câștigați definitiv la… belciuge. Mergem întins la Ploiești și asta pentru că la Galeriile de artă de pe Strada mare, pictorul Florin Șuțu a deschis „o personală” cu lucrări încă nescoase în lume, văzute doar de câțiva prieteni apropiați și asta numai spre a-l confirma de la prima strigare, pe care le-a orânduit în așa fel ca ele să-i închipuie ideal, cât mai aproape de adevărata-i vârstă artistică, propriu-i portret – proiecția cea mai de dată recentă a creatorului responsabil, dotat cu o inteligență bine educată, având atașată fericit voluptatea confruntării cu timpul pe care chiar și noi suntem obligați să-l parcurgem. Descindem veseli și încrezători pe ușile galeriei și rămânem, ca la o comandă de sus, muți și sincer uimiți de admirație și ne îmbrățișem cu pictorul și nu mai prididim cu felicitările și cu urările pe care i le adresăm în gura mare și de față cu toată lumea.
Dinspre marile bulevarde o liniște vătuită dă să intre prin geamurile atent învelite în lumina albă a primăverii și cineva ne anunță vesel că până și ceasurile din cel mai cunoscut așezământ muzeal al orașului au amuțit de admirație și de mirarea că o așa expoziție–eveniment confirmă încă o dată că Ploieștiul poate fi, la o adică, și o… Republică a artelor frumoase. Și încercând să ne aliniem politic momentului care bântuie primăvăratec Republica artelor de la Ploiești, constatăm nu fără mirare și cu oarece teamă că și nouă ne-a stat… inima. Și tot de admirație și de mirare.
Aflăm că vernisajul a fost un eveniment, lume multă și bună și-a dorit să fie de față, colegi de breaslă împinși de o ușoară invidie, scriitori cu condeiele pregătite în căutarea unor eventuale subiecte de sezon, profesori și elevi de la colegiile orașului, intelectualii urbei înteresați îndeosebi de fenomenul cultural, chiar și câțiva reprezentanți ai politicului curioși să ia pulsul propriului electorat abia ieșit dintr-o iarnă neîncadrabilă în nicio schemă de manual, să fi fost și cineva din administrația locală și cu siguranță, colecționarii, aceste personaje atât de pătimașe, de imprevizibile, cu privile goale sub dioptriile știut false, verificânu-și pe furiș conturile bancare și zâmbind exclusivist ca și cum toată lumea le-ar aparține.
A fost o după-amiază și o seară puternic animată, a fost într-adevăr o sărbătoare de nota zece, marile agenții de presă au ratat impardonabil, ar fi trebuit să transmită de la fața locului „Autoportretul” lui Florin Șuțu de la Ploiești – o veritabilă expoziție de pictură cu parfum de primăvară. Umblăm de capul nostru prin galerie amețiți de-atâta frumusețe, încercăm să ne reevaluăm îndrăzneala, să ne explicăm opțiunile cantonați în propriile variante și direcții de înțelegere, susținând cu ardoare opinii deja probate la cald, tot demersul nostru nereprezentând decât o constatare subtilă a ceea ce încercăm să pricepem totul, cât de repede, spre a ne putea bucura la superlativ.
„Autoportretul” pictorului reprezintă cu adevărat un program artistic, de dată recentă, desenat în tușe puternice, în culori tari, sigure, cu un stil decis, controlat, în stare de formulări originale, pe cât de simple în aparență, pe-atât de elaborate, capabile să susțină intențiile-i atât de personale, oricând pregătite pentru viitoare noi ipostaze. Pictorul nostru, domnul Florin Șuțu, mai are o calitate pe care nu mulți artiști vizuali o au astăzi – mânuiește cuvintele limbii române explicându-se în cadrul unor workshop-uri, cu eleganță și pe înțelesul celor interesați, urmându-l îndeaproape și în planul vorbirii pe Ion Sălișteanu, cel care i-a fost profesor la Institutul de Arte și care acum mai bine de 50 de ani, în expoziția-i de la sala Dalles, mai mult decât novatoare pe-atunci, a știut să se justifice, în mai multe rânduri, la cererea expresă a publicului iubitor de artă. Chiar titlurile lucrărilor din expoziția de astăzi au o anume poezie care trezește interesul privitorului, dar îi și sistematizează cu o cordialitate elegant inventată întreaga poveste, cultivând laconismul expres, consolidat prin doar câteva concluzii prestabilite, pledând pentru o atitudine contemporană în acțiunea de impunere a valorilor plastice. „Coregrafie pe cer, Sidef și praf de stele, Etajera cu amintiri, Crâmpei de grădină, Import orange, Imaginar din Merărie, Calendar afectiv, Scrisori de la bunica, Fashion, Haiku, Pervazul cu lumină, Bluza și eșarfa arlechinului, Umbra unui scaun, Albastru de cobalr, Albumele lui Iacob Lazăr, Graffiti, Livada cu ispite, Urban, Acareturi la Cerașu” – iată câteva titluri care configurează cuprinsul unui album cu povestiri desenate „en vogue”, strâns legate între copertele care închid într-o manieră tradiționalistă lupta pentru realism desfășurată în fața unui public de coridă postmodernă. Cândva, demult, în anii ’31 – ’32 ai veacului trecut, era gata-gata ca Brâncuși să se ofere și să-l „deseneze” pe Ion Luca Caragiale – patronul de drept al orașului – în mijlocul unei piețe în jurul căreia memoria urbei avea să dăinuie dimpreună cu revelația „iluminării” marilor personaje. Ar fi fost o formă sui-generis de reabilitare a celor mai semnificative momente de istorie urbană. N-a fost să fie!… Pictorul Florin Șuțu este unul dintre demnii urmași ai efemerei Republici de la Ploiești, el, cetățeanul de onoare de astăzi fiind în măsură să dea socoteală despre tot ce se întâmplă relevant în cartierele de lux ale memoriei zilelor noastre. Închipuită ca parte dintr-un utopic proiect de țară, Republica artelor poate chiar există astăzi la…Ploiești.
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here