Gazeta Gorjului – O naștere uitată…

1442

Era o vară ca asta. Zilele, la fel de luminoase, mușcau cu poftă din trupul nopților pe care parcă le așteptam altfel acum 30 de ani, se făcea deja politică din toate pozițiile, consilierii județeni împărțeau „cașcavalu’” cu profesionalism, fiecare votând numai cum îi dicta conștiința, despre care învățaseră bine la orele de socialism-științific încă proaspete în memoria lor de activiști noi de partid, privighetorile se ambiționau seară de seară să fie la înălțime, ne cânta cucul la toți, iar grâul, grâul se-apropia de seceriș. Nici vorbă de cutremure, de război și de alte alea. Părea să fie chiar bine…
După dezbateri susținute uneori chiar cu argumente, nașterea teatrului, pentru că tot despre teatru este vorba, intrase în linie dreaptă. Se hotărâseră toți, unanim. Era nevoie de teatru la Târgu Jiu. Așa că, pe 11 iunie 1993, în ședința ordinară a Consiliului Județean, cu președintele de-atunci Ștefan Popescu-Bejat, s-a votat „pentru” și s-a băut o cupă de șampanie. Aici, părerile sunt ușor împărțite…
Acum, după 30 de ani, într-o ședință extraordinară de Consiliu județean, atât ar fi trebuit să se facă măcar atât. Să se bea o cupă de șampanie… Nu s-a putut. Și-i păcat! Trec sărbătorile pe lângă noi. Astăzi, altfel ne strânge viața de gât. Și nici cucu’ nu mai are glas chiar pentru toți, câți mai suntem…
Oricum, spre știință, transcriem „Tabelul Nominal” al celor care au înființat, acum 30 de ani, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” de la Târgu Jiu. Mulți dintre ei nu mai sunt. Gândul nostru de bine și de recunoștiință-i ajunge negreșit. Iată-i pe toți: 1. Ștefan Popescu-Bejat; 2. Armegioiu Nicolae; 3. Sava Teodor Romulus; 4. Ionescu Cristian; 5. Mironovici Radu; 6. Manta Pantelimon; 7. Bălan Ion; 8. Sprâncenatu Dumitru; 9. Sanda Gabriel; 10. Popescu Corneliu; 11. Lumezeanu Tiberiu; 12. Tomescu Ion; 13. Naiche Nicolae; 14. Florescu Ion; 15. Ursățeanu Vasile; 16. Popeangă Vasile; 17. Toaxen Vasile; 18. Călinoiu Ion; 19. Dragomir Nicolae; 20. Prunariu Mircea; 21. Oproiu Gheorghe; 22. Giurcan Ion; 23. Ungureanu Vasile; 24. Adamescu Petre; 25. Captilin Alexandru Dan; 26. Nimară Mircea; 27. Gorun Adrian; 28. Vâlceanu Gheorghe; 29. Crețan Mihail; 30. Catrinoiu Matei; 31, Gârbaciu Viorel Doru; 32. Moisescu Mihai; 33. Titu Rădoi; 34. Grigore Mischie…
Peste ani, într-o zi de iunie a anului 2002, l-am căutat și l-am găsit pe domnul deputat de Gorj și vicepreședinte PD Ștefan Popescu-Bejat la muncă, în clădirea Parlamentului, într-un birou somptuos, pe pereții căruia erau atârnate câteva lucrări de grafică semnate cu numele unuia dintre cei mai prestigioși plasticieni români ai domeniului – Constantin Baciu.
Pe geamurile parcă prea largi și prea înalte se vedea orașul-capitală, tolănit leneș într-o dulce așteptare la umbra falnicei case proprietate a întregului popor. De undeva, de pe-o poliță așezată într-un colț cam la înălțimea unui stat de om, Argentina egala Suedia greu și fără folos. La fotbal, se înțelege. De jur-împrejur, dosare, multe dosare, între copertele cărora stăteau la presat legile României de mâine. În aer se simțea deja mirosul de cafea bună. Pare că aici lucrurile merg bine… Și de ce n-ar merge!?…
–«Apropo de cultură, săptămâna trecută v-am întâlnit la spectacolul inaugural al teatrului „Elvira Godeanu”. De fapt, dumneavoastră sunteți „nașul” de drept al Teatrului din Târgu-Jiu. De ce ați stat în rândul doi la festivitatea cu pricina?
– Nu, de fapt, am stat pe rândul G, asta înseamnă unul din primele 10… Ceea ce nu e rău de loc. Important e că și-au amintit și de mine până la urmă. În gemeral, astăzi, oficialii cam uită să mă mai invite la evenimentele de tot felul care se desfășoară în teritoriu. E și asta o politică. Probabil, vor să și le asume în totalitate, culegând roadele unor proiecte – mă gândesc aici și la cel al teatrului – pe cate eu le-am inițiat. Mă gândesc chiar, mai în glumă, mai în serios, că, în afară de tipografia lui Mischie, care e, de altfel, o investiție cu caracter ușor privat, nu au nici un obiectiv în județ sau în oraș care să fi fost inițiat de ei, finanțat și dus până la capăt. Dar, se pare că încă nu le-a trecut timpul… Mai avem răbdare cu ei.
– Aș vrea să vă întreb cum a luat ființă Teatrul în conjunctura politică a începutului de tranziție?
– Ne aflam într-o situație cel puțin bizară. Atunci trebuiau să dispară toate instituțiile din cauza lipsei acute de fonduri, începuse să prindă viață sistemul descentralizării care s-a dovedit fatal multor segmente culturale, ca să mă refer doar la acestea.. La noi, teatrul era, exista un colectiv de actori care confirmaseră pe scenă în spectacole rămase în conștiința publicului, putem spune că exista și o tradiție teatrală păstrată de generațiile de spectatori care erau și ei parcă din totdeauna, și pe fondul acestor probleme teatrale, a apărut Marian Negrescu, om al locului, actor la Naționalul din Craiova, și de aici s-a pus problema foarte serios privind viitorul teatrului ca instituție. Deja semnasem pentru constituirea Universității „Constantin Brâncuși”, deci ne puteam gândi la închegarea unui centru cultural care obliga teatrul să se constituie într-o instituție profesionistă susținută serios din punct de vedere financiar. Îmi amintesc că ideea teatrului a fost dezbătută încă de la primele ședințe ale consiliului ales, cam toată lumea, indiferent de așa zisa culoare politică, susținea ideea de teatru, iar profesorului Titu Rădoi, care-l avusese elev pe noul director, se arăta a fi dintre cei mai devotați demersului nostru. Țineau aproape de noi Gârbaciu și Gorun… Așa a fost începutul. Am căutat fonduri. S-au desenat organigrame, s-au discutat scheme repertoriale… N-a fost simplu, dar nu ne-a lipsit, mai ales, entuziasmul. Fără el…. S-a pus atunci și problema denumirii teatrului. S-a vehiculat numele lui Milescu, Arghezi, al Elvirei Godeanu. Sigur, cartea d-lui Cepoi consemnează probabil toate aceste lucruri. S-a rămas la numele marii artiste, pe care o cunoscusem cu ceva vreme în urmă și pot să spun că Teatrul se cheamă astăzi „Elvira Godeanu” și datorită contribuției mele. Am cunoscut-o pe artistă la o vârstă înaintată, în apartamentul ei din centrul Bucureștiului, era bolnavă dar avea nostalgia Gorjului. Fusese soția inginerului Prager, constructorul, printre alte obiective de interes major, și al Castelului de apă. Coincidență fericită pentru orașul nostru.
– Dar construcția clădirii Teatrului trebuia să dureze atâția ani? Chiar greva atât de puternic asupra bugetului?
– Nu cred, mai degrabă a fost amânată nejustificat. Dar, peste toate, a fost tenacitatea lui Marian Negrescu…
– Chiar așa?
– Da, Marian Negrescu a fost foarte tenace în susținerea și materializarea acestei idei, ideea de teatru de sine stătător, profesionist la Tărgu-Jiu.
– Vă place cum arată clădirea, cum se integrează arhitectonic centrului urbei noastre?
– Da, foarte mult. Arhitectul Maikovschi și constructorul au făcut tot ceea ce se putea face cu banii puțini pe care i-am primit, în tranșe de multe ori dictate politic. Și să nu uităm că banii aceștia, mulți-puțini, au fost aprobați ba de consilierii județeni, când Teatrul era patronat de Consiliul Județean, ba de Primărie. S-au perindat între timp mai multe guvernări, poate că nici nu s-a prea vrut, de-acum totul e doar istorie… Teatrul există, e foarte frumos, are o sală elegantă care cere pe marea scenă un repertoriu valoros și care, sper, va fi apreciat cum se cuvine de public.
– Trebuie să vă amintesc că și procesul de restaurare a Coloanei a trenat, că ați fost implicat în chestiune încă de la început, că ați fost nevoit să predați afacerea din punct de vedere administrativ, pierzând șefia județului, dar ați preluat-o din punct de vedere politic, ajungând la guvernare, la sfârșitul căreia, având la cultură un ministru-actor, pragmatic și bine mobilat politic – de altfel dl. Ion Caramitru a fost validat cetățean de onoare cu acte-n regulă – care pe ultima sută de metri a guvernării dv. a reușit să redea orașului Coloana în toată măreția și splendoarea ei. Același lucru, nefast de data asta, îl reușise și Radu Varia, finalizând demolarea Coloanei în ultimele ceasuri ale guvernării anilor ’92-’96. Ce s-a întâmplat atunci?
– Atunci? Radu Varia a fost personajul principal al vremii, al acelui spectacol, altfel destul de prost… Eu îl întâlneam și-a Aleea Modrogan, dovadă că era un apropiat al lui Petre Roman, înțeleg că era aproape dimpreună cu Mariana Nicolesco și de președintele Ion Iliescu, câștigase încrederea ministerului Culturii și evident, a miniștrilor care s-au perindat în scaunul acestuia, mai puțin Marin Sorescu. Era greu să nu-l primești la Târgu Jiu, mai ales că venea cu lecția învățată, lecție pe care eram obligați să o învățăm și noi. Până la urmă, cred că am avut noroc. Radu Varia a rămas în continuare doar un personaj, apropiat al acelorași oameni, unii ajunși din păcate din nou la putere. Dar Coloana există. Și e frumoasă!
– Poate, în condițiile date, să ajungă orașul nostru, cândva, un oraș cultural?
– Nu văd de ce n-ar putea. În jurul Ansamblului Brâncuși – care ne proiectează cultural în universalitate, toate celelalte lucruri care există deja – Universitatea, Teatrul, revistele de cultură cu toți scriitorii grupați în jurul lor, artiștii plastici, tinerii, care în marea lor majoritate sunt cuprinși în procesul de învățământ la toate nivelele, împrejurimile atât de pitorești și de bogate în obiective culturale, mă gândesc la arhitectura din lemn, unică prin diversitatea motivelor sculpturale și la mănăstirile Gorjului atât de ales situate, dar și la altele, multe. Ce ne lipsește? Ne lipsește o infrastructură pe măsura cerințelor actuale, ne lipsesc servicii hoteliere de performanță, ne lipsesc, iată, cam multe…
Vă spuneam la început că am ajuns să fim considerați unul dintre județele cele mai sărace. Mai e nevoie să vă amintesc că la omul sărac, nu prea bate nimeni la poartă? Dar, n-avem încotro, trebuie să fim optimiști. Și să facem mereu câte ceva. Teatrul e unul dintre exemple. Și, sper, nu ultimul.
– Înțeleg că vă place mult teatrul. V-am întâlnit la mai toate premierele de pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”. Care dintre actori vă e mai aproape de suflet?
– Horațiu Mălăele.
– …?»
( un interviu cu Ștefan Popescu-Bejat, publicat în revista „Castelul de apă” din 13 iunie, 2002)
Și iată, acum, peste ani, totul e deja istorie. Ce va să vină?!
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here