Gazeta Gorjului – Librăria Mare din Piața Mică

1780

„Bă, aț lăsat porțâle date la părete ca la tribunal ș-aț plecat iar gură-cască. N-aveți grijuri neam, grădină n-aț pus, vin beți de la alții, de cazan nu mai aduceți vorba…, v-aț cam boierit. Aud că butoaiele și dimijenile le-aț dat cu împrumut. Măcar să v-alegeți cu ceva de pe urma lor. Avereți de grijă să știți pe la care le-aveț… Că lumea-n ziua de az cam uită. Și vi le-a lăsat ăi bătrâni pe bătătură ca să vedeți de lucruri, că le-au făcut greu. Că de pe urma voastră… Da, văd că v-aț loat câne. N-am putut răzbi de el decât până pe pod, c-am văzut că n-are coadă și aștia de n-au coadă nu se pot împrieteni că n-au cum să-ț arate lucru ăsta. Ș-atunci mai bine se șup la picior. Bravo! Să văd ce faceți cu el la toamnă”…
Duminică am dat un târcol pe lângă casă. N-am fost departe. Am trecut Jiul pe podu-al mare, am trecut și de Șușița și-am luat-o pe la Bârsești în sus, spre Stănești, și de la Alexeni ne-am băgat spre Vălari, apoi am treierat Pârvuleștii și de-aici, una-două am urcat la Sanatoriu’ lu’ Tătărescu. Mai nou, o mână de măicuțe, țin cu îngrijire de-o mănăstire atârnată pe-o buză de piatră chiar în poarta spitalului. S-a ajuns, cred, la concluzia că Dumnezeu e în stare, la o adică, să facă ce nu pot doctorii, cu toată știința lor de carte. Totul e să recunoști și să te rogi din timp. Sau doar să fi mandatat să te rogi pentru alții. Că altfel…
Mă uitam de sus, din grădina de piatră a mănăstirii și mi se părea că suntem deasupra lumii și lumea noastră se vedea ca-n palmă, parcă era o velință frumos colorată, proaspăt întinsă la soare, și dincolo de ea, departe de tot, urmau cu gândul alte lumi, poate chiar din America, sau cine să mai știe pe timpurile astea ce lumi să mai urmeze după noi.
„Că s-a dat totu cu curu-n sus. Locurile-au rămas frumoase de la Dumnezeu, da satele-s goale, îs numai mașini pe linie și multe din case-s înnegrite de vreme, cu fereștile oarbe și cu rugii ajumși până sus la streșini. Numai porțile mai stau de strajă. Și alea câte-au mai rămas în picioare”…
Tristețe mare! Doar într-un răscruci am întâlnit o brumă de viață. Stăteau ca pe timpuri, pe șanț, la umbră, vreo 3-4 oamani și beau bere. Semn că viața, atâta cât mai e de-adevăratelea, merge înainte.
Ne-am ținut de amintirea lui Dumnezeu pe tot timpul slujbei în mănăstirea cu grădina de piatră și cu hramul Sfântului Ilie și ne-am înghesuit, ca tot omul timpurilor de azi, pentru un pahar de colivă cu nucă multă, făcută de mânurile unei măicuțe cu fața albă, albă ca laptele și toată subțire și dreaptă ca un fir de grâu. Ne-am revenit repede, ne-am repezit la mașini și ne-am înghesuit toți pe serpentinele strânse ale drumului de poveste și atât de frumos ce coboară până-n Lelești. Și după ce-am văzut pe fugă satul atât cât am apucat, am stat câteva ceasuri bune sub un nuc falnic, într-o bătătură de om gospodar, la masă și la vorbă, cu nădejdea-n gând că-i vom păstra amintirea și casa-i va fi mereu plină de copii și de nepoți. C-așa-i croită lumea, cineva trebuie, neapărat, să-i știe de rost și să fie mai mereu lângă ea.
La întoarcere, în buza Șișiței, ne-a luat cu frig. Cineva, de bună credință, cum altfel?, belise de curând locul, livezile boierești cu nuci pe care le știam acolo de când lumea dispăruseră ca prin… farmec și rămăsese la vedere doar un maidan ajuns a fi de-acum doar margine de oraș, la dispoziția eventualilor „dezvoltatori imobiliari” de care-i plină lumea de azi.
„Ce era să facă omu, pe care-l știm toți bine, cu nucile nu câștiga mai nimic că le-mpărțea, de voie de nevoie, cu toți de-ai de treceau cu sau fără treabă pe drumu-al mare, ziua și naptea. Așa, rămâne lemnu de mobilă și de foc, rămâne pământu că să-și facă cine-o putea case pe el și rămân banii… Că aștia contează. Câtă vreme ești sănătos, că altfel… Nu vezi, dumneata, cum îi lumea în ziua de az! Altele-s acum nevoile de pe primu loc. Dacă ai legea la teșcherea, faci ce vrei. Nu dai socoteală la nimeni. Până la o adică”…
S-a schimbat lumea! Noii proprietari au alte priorități, fac altfel socotelile. Ca și-n povestea tristă despre vestitul altădată „Muzeu de la Lelești”. Acum mai bine de o jumătate de veac, dascălul Ion Grigoroiu, dăruit locului cu știința minții lui și cu tot sufletul, a adunat în odăile date bine cu var ale unor case boierești aflate-n aceeași bătătură, toată amintirea satului, ca să rămână și să nu se piardă în veci neamul, cu tot ce a răzbit el de-a lungul atâtor vremi. Și era totul aranjat frumos ca-ntr-o oglindă și pe porțile de lemn vechi de stejar, făloase cum nu mai erau altele făcute de mână de om de jur-împrejurul Leleștilor, scria cu litere aliniate frumos – „Muzeul satului nostru” -, adică era al tuturor și fiecare lăsase acolo, după puteri, ceva la care ținea și care merita păstrat și arătat la lume.
„Da au venit timpurile ale noi, de le-am vrut toți și urmașii moștenitori duși de viață prin lumea albă și-au cerut dreptu și n-au avut habar de amintirea satului și s-a ales prafu. De tot. Și de ce-a adunat la un loc dascălul Grigoroiu și de ce-au legumit o viață-ntreagă foștii gospodari cu moștenitori ajunși acum la capătu lumii. În bătătura altă dată de gospodari de frunte, cresc acum mărăcinii, rugii au încutropit casele și acoperișul s-a rărit și lasă ploile să băltească-n vatra cândva învelită cu velințe și covoare cum nu mai are nimeni acum. Că lumea asta-i săracă rău și n-are minte. Drept dovadă că nu s-a putut face încă nimic și s-alege prafu cu noi toți de față. Niște neputincioși dedați la nemernicie”…
Am ajuns acasă o dată cu noaptea, tristețile mele mai vechi și mai noi și-au făcut loc iar în sufletul meu, și făceam socoteala că peste ani, și nucii noștri vor fi falnici și vor face umbră prea multă pământului asta care ne rabdă pe toți, și strânsura noastră cu amintiri de tot felul va da bătăi de cap și va fi o dulce povară pe umerii poate prea slabi ai celor ce vor trebui să se nevoiască și să mai treacă pe-acasă. Din când în când.
Cerul coborâse cu stele cu tot până sub streașina pridvorului încherbat de tata. Era tâtziu, în dunga Inoșii se-ngânau cu viața doi ștoi tineri după glas, iar peste Amaradie, atât de aproape, se-auzeau urlând șacalii Semne că năvălesc neclare timpuri peste noi. Mă gândeam la truda-n singurătatea munților a măicuțelor din mica mănăstire cu hramul Sfântului Ilie și la suferința bolnavilor din sanatoriul făcut pe vremea primului-ministru Tătărescu, cu gând să mai aline din durerea neamului lui și mi-am propus să caut și să mă întâlnesc cu oameni care fac într-adevăr ceva și acel ceva se vede și trebuie să rămână și altora…
Toată lumea de azi a orașului a făcut măcar o dată cumpărături din Piața Mică. Demult, erau la un loc doar câteva străzi desfundate la marginea târgului nostru de provincie, cu oameni gospodari, cu grădini de tot felul și cu flori multe. După schimbarea din Dec. ’89, Piața Mică, deja împrejmuită bine cu blocurile vechiului regim, a fost literalmente sufocată de tot felul de construcții de mâna a doua, una mai altfel decât celelalte și toate cu o arhitectură îndoielnică. Dar toate s-au dovedit o „mină de aur” pentru comercianții apăruți ca ciupercile după ploaie. E o lume pestriță care face bani buni ieșind curajos în întâmpinarea clienților de toate categoriile, cu o ofertă „diversificată la maximum”. De sus, din avion, pare totul în regulă.
Și în această lume de bazar cu iz oriental și cu apucături neaoș-gorjenești, am dat cu ochii cu totul întâmplător peste o firmă care nu cadra de loc între toate celelalte – „Librăria Carmen”.
Am intrat și-am fost luat în primire din prima, elegant, cu politețe ușor exagerară și cu vădit interes pentru clientul ce păream a fi. Aveam să descopăr un parter plin cu produse de papetărie și un etaj generos burdușit cu rafturi pe care stau aliniate la vedere cărți de tot felul și de la toate editurile. Am stat de vorbă cu Dna. Carmen – managerul unității:
– Ce să vă spun… Suntem o Librărie Mare în Piața Mică, unde ființăm „cu succes” deja de ani buni. Întâi am stat „în chirie” și de vreo patru ani avem propriul nostru „local”, în care încercăm să facem totul ca la carte, ca să fie toată lumea mulțumită și să ni se pară că ne merge și nouă bine.
Doamna Carmen citește pe fața mea ușoara-mi nedumerire și încearcă să mă facă să înțeleg despre ce-i vorba…
– În liceu, profesorul nostru de limba română a făcut totul ca să trezească în noi interesul pentru așa-zisa „lectură suplimentară”. Și eu sunt dintre cei puțini, care am făcut pasiune pentru citit încă din timpul școlii. M-am căsătorit devreme, am doi copii mari și după „o duzină” de ani munciți în minerit, m-am angajat „lucrătoare” într-o librărie din centru, unde am rezistat cu stoicism câțiva ani, am prins „drag de meserie”, după care, realizând nu fără ușoară modestie că am „potențial” pentru domeniul cărții, am hotărât să încerc singură să ies în întâmpinarea celor care fac din citit o pasiune și se bucură sincer de clipele dedicate lecturii cărților pe care și le doresc neapărat.
– Și?
– Și e greu și facem tot ce ne stă în putință ca să rezistăm într-un „domeniu de activitate” care, o știe toată lumea, nu merge tocmai bine. Mi-e greu s-o spum, dar din ce în ce mai puțină lume întră în librărie interesată să cumpere o carte. Și mi se pare lucrul cel mai trist… Mă gândesc și la faptul că în raport cu prețul altor plăceri pe care și le face tot omul, cartea ar merita o altfel de… atenție financiară din partea fiecăruia dintre noi, dacă tot avem anume… pretenții în societate. Mai ales că, lucru dovedit, lectura unei cărți bune n-a omorât pe nimeni. Încercăm tot felul de metode pentru a atrage „potențialii” cititori în librărie. Avem parteneriate cu școlile din oraș, pentru care livrăm la cerere de la papetărie de tot felul până la cărțile cu care sunt răsplătiți premianții, încercăm să ieșim cu stand de carte la diversele manifestări organizate cu varii ocazii, facem propagandă ultimelor apariții editoriale, colaborăm îndeaproape cu „Școala Altfel”. Încercăm să fim cât mai vizibili și să avem totdeauna „marfă de calitate”. Dar… trebuie să recunosc, asta e, ne confruntăm cu o lipsă de interes din ce în ce mai mare pentru așa-zisa… piața de carte. Și nu ne ajută nimeni, nici părinții și nici… profesorii. Aveți idee câți profesori de limba română, ca să mă refer doar la ei, sunt în școlile orașului nostru? Dar câte alte categorii de intelectuali ar putea să ne treacă pragul?… Și dacă vă spun ce volum de carte vindem și cam cine sunt cumpărătorii, o să ziceți că nu-i adevărat… Ăsta-i tristul adevăr, dar ne ambiționăm să rămânem „în piață”. În Piața Mică. Doar știți câte librării s-au desființat, iar ca să apară altele e nevoie de oameni curajoși care chiar „n-au minte” și nu-și dau seama ce înseamnă să reziști „comercializând” carte. Statul, chiar el, ar trebui să găsească pârghii cu care să ne susțină, acordând mai multă atenție domeniului… Oricum, împreună cu familia mea rămânem aproape de cititori, devotați sincer acestui „segment cultural” atât de văduvit de speranță, în nouă economie de piață. Vă așteptăm cu… ultimele noutăți editoriale…
M-am despărțit de Dna. Carmen, urându-i să se întâmple acel reviriment mult așteptat al interesului pentru carte în chiar timpul vieților noastre. Că altfel…
Oricum, nu ocoliți „Librăria Mare” din Piața Mică. Dna. Carmen vă va întâmpina cu drag și „cu cărțile pe masă”.
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here