Gazeta Gorjului – Începe Carnavalu’…

1884

Prin 2002, pe când ocupa scaunul de director general al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București și când la noi, la Târgu-Jiu, directorul nostru de-atunci, actorul Marian Negrescu, întâmpina tot felul de piedici întru deschiderea Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, l-am căutat pe domnul Dinu Săraru și l-am rugat să ne dea la mână un bilet de favoare, ceva, ajutor cu care să răzbim în sfârșit și să intrăm în lumea selectă a orașelor cu teatru pe strada mare, și-am primit o… scrisoare de dragoste, scrisă cu gândul la marea actriță care a fost Elvira Godeanu, de loc de-a noastră și care dă greutate și speranță de-atunci instituției care încă poartă numele ei. Printre altele, iată ce ne-a lăsat scris domnul Săraru:
„Elvira Godeanu rămâne una din fascinantele personalități ale teatrului românesc, o mare Doamnă, din stirpea celor ce lasă în urmă o tulburătoare trenă de parfum nostalgic(…) Târgul-Jiului poate fi mândru pentru că teatrul său poartă numele fermecătoarei, unicei oltence Elvira Godeanu”.
Aceste rânduri ar trebui puse la vedere, într-o ramă aurită, „spre știință”, în holul Teatrului din orașul lui Brâncuși, ca să nu uităm de unde-am plecat și cu cine, și mai ales să ne ambiționăm să ținem „steagu’ sus”. Aviz diriguitorilor de azi ai instituției teatrale, la care ținem cu toții necondiționat, instituția fiind cuprinsă, de-o vreme, de bolile… copilăriei, funcționând doar de ochii lumii, ca o grădiniță de cartier cu program redus. Păcat!
Și cum timpul nu stă pe loc, iată, din acest colț de pagină albă de ziar, mâine-poimâine ajuns Centenar, îi urăm scriitorului Dinu Săraru, dimpreună cu toți cititorii, La mulți ani, sănătate, spor și berechet, și-i mulțumim încă o dată că ne-a băgat în seamă când am fost la greu, și ne-a mai și îngăduit de multe ori la masă și-n familia Domniei-Sale. Ținem pe raftul de sus al bibliotecii noastre de țară, cele mai recente producții editoriale „marca Săraru”: „Un fluture alb cu sânge pe aripi” – nuvelă excelentă apărută acum și în limba italiană, la Milano, în traducerea Nicoletei Presură Călina, și încă trei cărți tipărite la editura Hoffman: „Măgura Slătioarei și poveștile ei”, „Secunda care ne desparte de identitate”, și „Am onoarea, domnule colonel!” – toate scrise în preajma împlinirii celor 91 de ani pe care i-a sărbătorit cu lume multă, nu mai departe, chiar pe 30 de ianuarie curent. Toți cititorii-i urăm putere de muncă și-l așteptăm în continuare în librării. Și-n pridvor la noi, neapărat, la o cană cu vin de… Bălănești. Și dacă tot avem mandat să cântăm pe la mesele boierești ale sărbătoriților de grad și protocol zero, ne face o deosebită plăcere să-i urăm de sănătate și de La mulți ani, la cei 87 de ani împliniți de curând, lui Florin Piersic, actor mare și prieten devotat al orașului nostru, care a luat un premiu și pe strada noastră, într-un an, demult, pe vremea când ne mergea bine. Iată părți din reportajul de inimă-albastră al acelei zile de pomină, rămasă în memoria iubitorilor de teatru drept o promisiune încă în așteptare… Păi, când și mai ales unde să vină Florin Piersic pe la noi, dacă Teatrul nu deține, de ceva timp, nici măcar acte-n regulă pentru sala de spectacole? Ne mai vorbind de faptul că se ambiționează performant să n-aibă niciun îndemn… Cu voia Dumneavoastră, transcriem atent din presa vremii:
„Pe invitatul și întâiul premiant al Zilelor Elvira Godeanu, nu l-a văzut nimeni când a descins în oraș, la „Europa”. Într-o ținută americănească, încă blond și cu vârsta ascunsă bine în buzunarul de la ceas, Piersic a intrat în oraș dinspre satul Iezureni, la volanul unui Hummer adevărat, escortat de șapte gagici încălecate profesional pe ultimul model de Harlei D. La ceva distanță și timp, în urma lui, dragul de Cornel Udrea, atârna la ghidonul unei biciclete de epocă, cu portbagajul plin de poze despre Florin și cu cărți sfinte indicându-i fără greș Raiul, prima pe dreapta. În poziții de luptă, desenate cu creioane colorate pe hărți militare cu caracter secret, au fost așezate în dispozitiv câteva fanfare de alămuri vechi, unele aduse de prin județele limitrofe, și toate tarafurile de lăutari locali, capabili să cânte cu însulețire maximă și degeaba. Corurile reunite ale tuturor nevestelor fără noroc, dimpreună cu o duzină de popi cu păcate multiple, au cântat și ei, pe note, câteva corale vechi din repertoriul de peste munte, iar orchestra de cameră a organelor, și ele locale, s-a desfășurat în marș forțat sub faldurile tricolore preumblate peste tot cu bicicleta lui Adam. Până și formația de suflători a colegilor din mass-media a încropit pe fugă un repertoriu cât de cât calificat cu care să facă față momentului. Guriști mulți, instrumentiști, nu mai vorbim, și rapsozi locali, de asemenea, toți bănuiți de aceeași chemare, au făcut față din interes marelui moment: întâmpinarea lui Florin Piersic. Apoi s-a lăsat tăcerea. Doar blițurile aparatelor de fotografiat și zumzetul camerelor de luat vederi, acreditate într-un singur loc, au însoțit vorbele citite cu intonație de câțiva reprezentanți ai puterii. La fel, Florin Piersic ne-a povestit multe, preț de câteva ore bune, și s-a întreținut cu toți, dar mai ales cu cei de la putere. A fost frumos, a fost bine, a fost lume multă. Nu chiar ca în alte părți…, a observat de pe scena noastră chiar Florin Piersic. Spre dimineață, când toți lăutarii căzuseră răpuși de oboseala de peste zi, s-a plecat din oraș tot de pe aliniamentul „Europei”… Mulțumim Florin! Ura și la… anu’! Pe scenă, conform promisiunii”.
Trebuie să recunoaștem că îmbătrânim, de-o vreme ne ia somnul destul de greu și când ne ia, suntem bântuiți până spre dimineață de tot felul de vise, care mai de care… Ieri noapte, se făcea că de plictiseală și de frig, dar mai ales marcată de lipsa autorizațiilor necesare care i-ar da dreptul să stea la nesfârșit întinsă la soare pe celebra de-acum str. Calea Eroilor, „Pisica Pătrată”, deja intrată vizual în conștiința publicului nostru avizat, s-a desprins cu pași de… felină frumos colorată de pe peretele învechit de vreme al Teatrului nostru și, colac peste pupăză, ne-a tăiat calea și ne-a stricat somnul.
Se făcea că în oglinda murdară a bălților de pe caldarâmul îngrijit amprentat până-n buza scărilor de marmură învelite cu gust într-un covor roșu de sărbătoare, luat în decursul timpului în picioare de multă lume arondată cultural instituției la care ținem necondiționat și cu asupra de măsură, stau să se încălzească, într-o binemeritată pauză așezată între repetiții, la același soare, vocalize de coloratură îndreptățite prin fișa postului să răzbească până-n buricul târgului, urmare rezultatelor excepționale ale unui concurs anunțat la timp, câștigat la scenă deschisă, pe linia de trei sferturi, în aplauzele câtorva purtători de măști reșapate. Ei bine, pe bune, la Teatru, într-o nouă formulă omologată, începe iar stagiunea. Începe… Carnavalul. Presați de amintiri și revenind în activitatea curentă, nu vă spun decât că s-a pus de un… Carnaval de toată isprava, pe un libret din piesele lui Caragiale, ca să cuprindem cât mai multă lume arondată mai nou și la condica de prezență, scoasă de la naftalină și repusă juridic… în drepturi egal distribuite. Până când vom fi invitați la premierele așternute în vorbe sub geamul avizierului din teatru și prevederile deciziilor de manager, împănate cu HCL-uri, OUG-uri și varii articole de Legi „vor fi duse la îndeplinire de toți factorii implicați”, vă propun să mergem la un altfel de… Carnaval. În Italia.. Sunt încă discuții, cum că o parte din trupa tânăra ar putea face o deplasare în străinătate și-n piața San Marco, prin contract, să presteze în fața spectatorilor veniți din lumea largă la Carnavalul de la Veneția. Se-aude că agențiile specializate în turism de pa Strada Mare nu mai fac față solicitărilor… și că deja măștile se dau pe sub mână și la suprapreț. De la noi, de la Bălănești, au și plecat încolonate câteva docare cu gospodari ca lumea, cu pașapoartele-n regulă și cu bani destui la portofel. Împăratu’ negru de la Glodeni ne-a făcut la toți, pe măsură și degeaba, niște măști de tablă zincată de nu se cunoaște neam că-s cusute cu aparatu’ de sudură. Ne vedem toți, musai la Florian, la o cafea cu caimac alb ca Daster-ul Adelinei lu’ Floroiu, de și l-a luat cu bani munciți pe-afară, numai ea știe cum. Da’ luăm la noi și beutură de-a noastră. Să fie, că nu știe niciodată cu cine ai norocu’ să te vezi intempestiv, la ceas de seară, la Veneția…
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here