Gazeta Gorjului – Facerea de bine…

1299

Un one man show pe viaţă şi pe moarte
Era o seară desenată cu înţelegere în dreptunghiul imaginat special pentru toamna care tocmai se pregătea să lase locul unui alt anotimp. Bucureştiul părea o metropolă neputincioasă şi fără alternative, siluetele puţinilor trecători mărşăluiau pe trotuarele marelui bulevard oglindindu-se stins în vitrinele împodobite cu fleacuri hălăduind printre lumini carnivore, cerul atârna deasupra unei plăpumi imense de vată şi parcă nu se auzea nimic. Într-o sală de teatru scufundată iscusit sub pragul unei vechi clădiri onorabile, vocea actorului singur se abandonase cu totul în mijlocul unor prieteni înfrânţi de eveniment. Radu Botar încerca de pe scenă să ne convingă că doar Shakespeare ne mai poate mântui în faţa regretelor îngânate cu respiraţia gâtuită de emoţia păcatelor prescrise la pachet. Actorul aluneca la vedere dimpreună cu vorbele înfăşurate elegant într-o pelerină de mătase subţire, părea să fie ursit a ne fi bine sub cupola sprijinită pe cuvintele marelui Will şi tremurul vocii lui dizolva nesperat clipele pe feţele noastre atârnate fragil de spătarul de pluş al scaunelor frumos numerotate cu litere de bronz.
Era o după-amiază de vară învelită într-o pânză alba de cort, nimeni nu părea dispus să se omoare cu munca şi noi, aşezaţi comod în jilţuri boiereşti orânduite frumos pe tăpşanul unui pridvor de casă ţărănească, beam vin de ananas şi credeam că toată lumea-i a noastră. Alegeam îngrijit vorbele ca nu cumva să ne trădăm neputinţa în faţa noilor înţelesuri despre viaţă, câinii tolăniţi la picioare păreau a fi ultimii prieteni pe care ne mai puteam baza, clopotniţa bisericii din dunga Inoşii vibra aerul sfâşiindu-l calm şi domestic şi totul părea ca la început. Prietenul nostru, actorul, seducător de profesie, ne explica despicând firul cu voluptăţi poeticeşti cum că paradisul n-ar fi decât o moştenire binemeritată de fiecare, o bucurie revărsată la naştere ca o plantă căţărătoare pe feţele noastre. Radu Botar părea să traverseze agale o scenă închipuită în prelungirea pridvorului, levita deasupra grădinii într-un dans trist şi îngust şi zâmbetul lui de final curgea leneş, sleit sub palmele puţinilor spectatori ieşiţi la aplauze. Câţi dintre noi vor fi înţeles atunci că inima lui se zbătea abandonată unui scenariu secularizat, bântuit de cenzură?
Era o dimineaţă ceţoasă, pâcla ei sclivisea aplicat depărtarea, bântuiam drumuri străine şi ne gândeam că viaţa noastră nu-i doar o umbră pe zidul căreia ne căţărăm fiecare după puteri. Ne-a primit un oraş înghesuit de ritmurile şi zgomotele unei sărbători cu iz naţional, am rătăcit pe străzi inundate de o lume pestriţă şi veselă, ne-am lăsat conduşi la nevoie de gardieni îndatoritori detaşaţi din teritoriu în interes de serviciu şi-am plâns la bucuria revederii. Întâlnirea mâinilor aliniate stângaci într-o strângere caldă şi umedă, a buzelor încercând să se aşeze încet în desenul unui zâmbet trist şi alb cuprins de nerăbdarea nesperatei întâlniri, a ochilor înroşiţi de neliniştea vie a prea multor nocturne petrecute la camera de gardă – toate la un loc, provocate de privilegiul prieteniei, au pierit singure, şterse de subţirimea vorbelor înghiţite lacom de lacrimile noastre înnodate temeinic. La Debreţin, atins de ambiguitatea unei lumi dominată de iluzia nesfârşitelor petreceri, am înţeles că viaţa nu-i decât o cumplită înfruntare dintre bine şi rău. Ne-am plimbat singuri, agale şi tăcuţi, încercând să ne croim pârtie printr-o lume aparent lipsită de griji şi nevoi. Pofteam la tot ce ne înconjura. Radu Botar părea a fi cuprins în capcana unei cauze reformatoare. Cu vorbe puţine încerca să răzbune cuvintele alterate de infamia unei boli ce i se lipise languros de trupu-i încă nerăzbunat. Actorul juca singur pe o scenă aglomerată cu personaje care nu-şi învăţaseră încă rolul pe de rost. Cuprins de extazul vorbirii, cuvintele lui au început smerit a se aşeza în versuri singure, răzbite de frică şi de inflexiuni melancolice. Încerca să adauge vieţii şi o ajustare a gustului uitat. După un cod al speranţei începuse să esenţializeze fiecare clipă. Era o încercare de cuprindere a propriei posterităţi printr-o terapie ajunsă a-i fi de puţină vreme la îndemână. Formidabilă şansă şi totodată nesperat privilegiu! Poezia lui Radu Botar, pentru că în definitiv despre ea este vorba, se revendică de la pasiunea pe care el o pune în înţelegerea rostului fiecărei clipe de viaţă, oricare dintre poemele lui putând fi asimilat nu doar unui simplu popas la vreuna din intersecţiile de drumuri petrecute, ci prin fiecare dintre ele, poetul manifestându-şi cu vehemenţă dorinţa de-a învinge încetineala exasperantă cu care se debarasează de tragism. Inspiraţia aleasă, umilinţa rugăminţilor lirice, înclinaţia spre diafan şi graţie constituie, toate la un loc, o adevărată ars poetica, o celebrare merituoasă a unor claviaturi entuziaste apăsate după îndelungi căutări personale.
Pentru Radu Botar poezia ajunge a fi întâiul rol special la reîntâlnirea luxuriantă cu scena, pe care şi-o doreşte dintotdeauna şi pe care actorul apare acum, cu identitatea uşor rănită, într-un one man show pe viaţă şi pe moarte, sub direcţie tiranică a propriului instinct regizoral. Desluşim pe scenă un destin poetic de o discreţie senină, de o vitalitate infailibilă, cuvintele având fiecare în parte o autoritate extrasă dintr-o trăire sufletească intensă şi frumos împlinită. Emoţia noastră confirmă aşteptarea poetului.

Încă o bătălie, în exclusivitate
Cu o naivitate implacabilă, profesorul Nicolae Sava înfruntă timpul bântuit de virtuți pedagogice. O face nu fără o anume afecțiune cinstit declarată, cu inteligență însoțită de ironie atașată dezinvolt unei logici exprimată frust și simetric, adesea cu brutalitate aferată, încercând să pună bazele unei viziuni la limita a ceea ce se cheamă „corectitudine diplomatică” asupra lumii pe care o traversează împreună cu noi.
Asemenea unui vrăjitor angajat cu ziua, pare a fi amfitrionul desăvârșit, egal și senin în a întâmpina creator ivirea în calendar a unor întâmplări de pomină, care se cer consemnate cu o exactitate de ceasornic prin pana unor scribi detașați profesional pentru a inventaria mondenitățile momentului în limitele unei bune-cuviințe asumate cu discreție. Coborâtul de pe schele din mijlocul domestic al sfinților spălați de vreme e de fiecare dată un drum lung și anevoios, afectat în exclusivitate de o frică profundă în fața primejdiilor cotidiene. În strane, la vedere, enoriași atașați sufletește Profesorului și proiectelor sale de toată ziua, urmăresc fermecați și cu seninătate benedictină evenimentele ce urmează a fi admirabil ilustrate spre a deveni și mai convingătoare pentru eventualii interesați.
Copleșit de stări și vești apocaliptice culese din peregrinări personale sau din mass-media, totdeauna riguros datate, cu o curioasă disponibilitate confirmată discret de precedentele-i ipostaze revelate cu voluptate de-a lungul vremii, angajat într-un univers altfel închipuit, cu o viziune profundă asupra lumii pe care o ia foarte în serios, Nicolae Sava reușește să mistifice totul folosind invariabil resurse iconice transpuse cu iscusită prudență în desene vii, cutreierate de culori dispuse într-un echilibru menținut mai mereu sub un registru baritonal, suspendat stingher deasupra luminii.
Nuanțând constant rutina și blazarea, slujind cu abnegație statornică aceeași religie arondată unei continuități intens negociată, omul fermecător provoacă admirația, lucru altfel plăcut, lauda sinceră obligându-l să conlucreze diversificat, folosindu-se de certitudini și de prestigiul unor prietenii confirmate. Nicolae Sava consumă firesc pățaniile unei vieți risipită solemn, înfățișindu-se definitiv și grav, folosind o dicție teatrală într-un cadru ușor oficial, aproape cu circuit închis, cu privilegii atent distribuite, topind în vorbe înțelese de toți o existență zbuciumată, cheltuită cu energie creatoare. Vioiciunea spiritului confirmă cu justificată dominantă ironică aventura publică plină de satisfacții pe care a fost obligat s-o petreacă și care-l definește pe deplin cu eleganță și meticulozitate ordonată.
„Răsunând încadențate zanga, zanga, zanga-zang”, efluviile unei tinereți rămasă inalterată consumă în mod stereotip volumul unor sarcini cotidiene prescrise unui final neașteptat dintr-o indispoziție voit personală. Ultima addendă zodiacală obligă la o convenție prin care lucrurile simple sunt expertizate cu metode derivate din arsenalul vrăjitorilor. Un creator autentic se cheltuie fără noimă, risipindu-se susținut de paradoxurile sale.
Viața – un exercițiu intelectual amendat cu obstinație…
*
La sfârșit de vară toridă, încercându-mă amintiri de tot felul despre scene de viață la care am fost chiar martor, transcriu pentru dumneavoastră aceste două texte de arhivă, care, în epocă, ne-au fost cerute cu o insistență fără cusur, ca între prieteni adevărați, spre a prefața fiecare câte o carte scrisă de oameni aflați atunci în cercul celor, mulți-puțini, în care credeam necondiționat
Despre venerabilul profesor Nicolae Savu, omul care a stat „toată viața cu fața la perete și cu inima la Dumnezeu”, din păcate, nu mai știm nimic. Persoana noastă de legătură, altfel o doamnă admirabilă, cu îndatoriri de familie nu numai la Târgu Jiu, mult ocupată administrativ cu diverse probleme în instituții apropiate de… Domnul, n-a mai catadicsit, luată cu viața, a ne mai ține la curent cu… mersul evenimentelor. Astăzi speța în cauză se cheamă că e déjà clasată și nici despre eventuala apariție pe piața de profil a volumului „Zanga – Zang”, un jurnal de inimă albastră, scris în versuri și ilustrat de autor cu talentu-i confirmat de viață, nu avem „fro” veste. Așteptăm…
În schimb, poetul Radu Botar a folosit textul nostru, acordându-i încrezător câteva pagini în economia întâiului său volum de debut – „Sub cuvinte sunt eu” –, probabil spre a-i da o anume greutate și dinspre Târgu Jiu, oraș care l-a primit cu brațele deschise câteva stagiuni la rând. Până-ntr-o zi când…, din varii motive, o depreciere colectivă s-a abătut asupra mai noului nostru poet și actor plurivalent, cuprins intempestiv de febra unor variații temporale într-ale prieteniei bine orientată, astfel că, încet-încet, până și admirația noastră s-a estompat, urmând să clacheze aparent fără motive bine întemeiate. Am aflat, cu totul și cu totul întâmplător, dintr-un „folder” ținut la vedere, în care-și deversează cu talent scremut și cu o periodicitate impusă de condiția lui de agitator cu ziua, tot felul de producții versificate abraziv, închipuind scene din viața lui de actor enigmist, tăvălit de viață mai mereu de față cu toată lumea. Iată-l, transmițând posterității „o știre” de la fața locului, cu speranța că ocazia unei eventuale revanșe nu-l va ocoli: „ La Lănești, uitat în poartă / oare, oare, cin’ să bată? / C-am lăsat o sticlă spartă, / când ochi vii mă spionau, / după jaluzeaua moartă, / agățată și deșartă. // Eu, naiv, prostit, în poartă, / mă gândeam, dând ochii roată: / Unde-s gazde ce chemară, / pe artiști în fapt de seară, / într-o vizită sumară?… / Răspundea numai natura, / mută, surdă; și căldura / galbenei mașini din curtea / cea tăcută și pustie / – deși casa era vie – / ca nimeni să nu mai știe / că trecui și eu p-acolo / – uite-așa și pe dincolo – / cu gând bun de veselie, / că gazda-i de omenie. / O fi, nu zic, poate, așa, / chiar ș-acum de-a-ndoaselea, / numa’ că făcură gestu’… / Da’ nu-și prea găsiră prostu’. // Am plecat, blând, din Lănești / – vorba aia: „Să trăiești!” – / și mi-am zis, profund, în mine: / „Nene, cu d-ăștia chiar nu mai ține.” / Tu mai crezi că faci un bine, / ei ți-o trag de nu-ți mai vine. // Și te fac din vorbe, tare, / de te-ngroapă la hotare. / Neam dă șmecheri lăutari, / cu fițe de cărturari, / Nici țiganii nu-s țigani, / cum sunt ăștia de golani. // Prin Lănești, dom’le…să treci… / Doar când vrei să mai petreci, / cu nădragii jos, pe vine, / când nu te mai poți abține! / Și să-ți lași frumos mesajul, / natural ca peisajul. // Pam-pam-ram și ram-pam-pam, / de Lănești parte să n-am! / Că mă doare fix în bască, / d-aste jeguri strânse-n gașcă!” ( joi, 22 decembrie 2022, La Lănești, Radu Botar).
Ultima dată l-am văzut răstignit în miez de zi, pe o bancă așezată strategic vis a vis de Biblioteca orașului nostru, de mână cu o iubi, creazându-se în fața unei cantine de Ajutor Social, așteptând smerit o porție de…, livrată gratuit și prin bunăvoință doar emigranților instituționalizați.
Dragă Radu, în măsura în care Cel de Sus mă va pune în poziția de a fi nevoit să bat iar drumul până la Debrețin, contează pe mine: îți voi trage două palme peste obrajii tăi de… Cardinal făcut la apelul de seară.
Le meriți!…
Vasile VASIESCU

1 COMENTARIU

  1. Ce pot să spun? Decât….mulțumesc! Și pentru prietenia dintr-o epocă tristă -niciodată uitată- și pentru “prietenia” dintr-un prezent mizerabil, de pe acele meleaguri, unde anticamerele politice pictează, versifică, cântă și descântă, vieți nevinovate doar pentru că așa sunt “jocurile” și “direcțiile”, “bărcile” și “căruțele”. La câte mi-am luat, ca să zic așa, doar pentru că am făcut ceea ce am făcut din credință, prețuire și respect, una în plus, chiar și două, e…floare la ureche! Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dialogul, limpede, de la bun început, corect si cinstit, era calea cea mai bună și prietenoasă ca să stăm, cu toții!- într-o lumină. Aceeași! Și nu poveștile inventate prin obscure camere și anticamere. În rest, cu Debrecen-ul? Mulțumesc și acum! Cu post-fața la cartea “Spovedanie în 69 de respirări”, din nou un mare mulțumesc. Recitind, recunosc, m-a cuprins iar emoția. Acea emoție frumoasă. Nu, nu sunt un poet! Nici n-am revendicat vreodată acest titlu. Poezia e, intr-o formă sau alta, în fiecare din noi. Dar a fi Poet, e altceva, desigur. Scrisul D-voastră, D-le Vasiescu, a fost, este minunat și foarte poetic! Mi-a plăcut -și în place tare mult!- încă de la început. Spune-ți că ați descoperit blogul meu! Mă bucur! E vechi de câțiva ani buni! 8,9 ani! Poate greșesc, dar eu cred că l-ați descoperit de multă vreme… Repet: nu sunt poet! E doar un spațiu în care, când viața mă “înghesuie”, caut liniștea și reechilibrarea pentru a merge mai departe! Niciodată nu am avut pornirea de a face rău cuiva! Alții, însă, au avut grijă să arunce peste mine mizerii cu lopata! Și unde?! Tocmai acolo unde am dăruit, mereu necondiționat, fără negocieri, atât cât am putut și cât m-am priceput! Până la urmă n-ar trebui să fie un regret. Am mai primit o lecție, am mai învățat ceva, acum, în prag de despărțire și de acel teatru și de acel oraș. Mersul înainte e sănătos! Cel mai sănătos! Și voi pleca sigur și singur, fără “iubi” sau alte insinuări deșucheate. Dacă regret ceva, totuși, e că nu am plecat mai demult! De ce? Din cauza prieteniei! Am crezut în ea! Sincer! Și?! Iar în ce privește palmele, cele două, menționate cu atâta seriozitate, trebuie să vă asumați și… reculul! Că, nah, oameni suntem, nu? “C-așa-i în tenis.” Poezia citată e un simplu pamflet! Nu punctează decât ipocrizia generală într-o înșiruire fantezistă de cuvinte. Totul e… imaginar! S-a născut în momentul în care m-am prins care și cum e…jocul, zis “politic”. Când am înțeles că eu nu mai am ce căuta prin acele locuri. Nu e sănătos să rămâi acolo unde nu mai esti dorit. Te îmbolnăvești și, sincer, nu vreau să pun lumea iar pe drumuri… fie și la Debrecen. Deci, v-ați îngrijorat absolut de pomană! Dacă era după cum insinuați făceam publică “po(i)ezeaua”- pamflet. Dar, iată, ați scormonit frumos D-voastră (apreciez!) și v-ați imaginat absolut ce ați vrut. Aveți numărul meu de telefon! Puteati foarte bine să mă sunați, să verificați direct de la sursă sau ați fi putut să mă provocați la dialog de fiecare dată când drumurile ni s-au intersectat, dar nu! Acum e momentul! Încă o lopată ce mai contează. Și mi-ați publicat textul! Tocmai in ziarul la care activați! Așadar, din nou, nu pot decât să vă mulțumesc încă și încă o dată! În ce privește trimiterea la filmul “Cardinalul”, mi se pare cel mult un oftat necăjit și gratuit. Bref! Nu vreau să scriu acest drept la replică în mai multe cuvinte decât supărarea D-voastră apărută după schimbarea la față… Nici nu știu să mânuiesc vorba atât de minunat precum o faceți D-voastră. Închei cu regretul că ne-am împotmolit. Eu din credința că fac bine, din cele mai bune intenții, iar D-voastră….. cine știe din ce motive! Trist. Să fiți sănătos/ sănătoși, să vă bucurați de frumos și de viață, că e teribil de scurtă și să mă uitați după cum considerați. Ca să vă ajut în uitarea asta și în liniștirea apelor, promit că foarte curând, chiar foarte curând, voi pleca definitiv din zona aceea! Deci, puteți cu toții să vă bucurați și să vă veseliți! Doamne ajută!… Și ajută-vă, deopotrivă!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here