Gazeta Gorjului – Dealu’ Niculeștilor

1435

Se lasă toamna pe culmile dealurilor din Voiteștii noștri din Vale. Lumina-i mai scurtă și soarele, de câteva zile-i mai pe fugă și coboară parcă mai repede sub culmea pădurii și ea altfel colorată. Până prin clasele școlii primare credeam că la asfințit, soarele stă o vreme atârnat deasupra pădurii dinspre Curtișoara, până-și alege un loc care să-i placă și să-i cadă lui bine, și-n fiecare seară, pe rând, câte-o fată nemăritată din satul de peste culmea noastră-l sprijoane-n poală și-l ține la ea peste noapte, să se hodine dimpreună de-atâta umblet pe deasupra lumii și dimineața-l omenește cum poate ea mai bine și mai cu fereală și-i dă drumu’ cu noaptea-n cap și el o ia de la capăt și răsare iar, parcă numai pentru noi, de undeva din coasta a mai de sus a Voiteștilor din Deal, de-acolo de unde-l știm toți și-l așteptăm dintotdeauna cu nerăbdarea vieții…
Pe timpuri, soarele era anume numai pentru noi și drumu-i pe sus, așa credeam io, ținea doar cât hotarul celor două sate ale Voiteștilor. Și toamna se lăsa cât de jos, ca să încălzească mai ca lumea viile și pometurile gospodarilor, că pe vremuri erau și vii și pometuri și gospodari mulți și harnici pe dealurile zise atunci ale Bălăneștilor, așa cum învățam noi după cărțile de geografie de le-aveam la școală.
A trecut timpu’ și povestea-i alta de-o vreme…
Cărți de geografie nu se mai fac și orele de le-avem repartizate de pe vremea ministrului Haret s-au scos și din catalogu’ școlii de la Voitești, și nici soarele nu mai e ăla, acum și-a lărgit mult „sfera de infuență” și nu mai apune dincolo de culmea pădurii noastre, în satul încă știut cu numele de Curtișoara, în vreo bătătură de oameni gospodari cu fată mare pe lângă casă și nemăritată încă – , acum trece zilnic, mânat de ceasu’ din turnu’ Prefecturii, peste toată lumea albă și ajunge până-n… America, da’ la noi se-ntoarce la timp și tot dinspre Voiteștii-ăi din Deal răsare în fiecare dimineață. Și ăsta-i mare lucru și-i semn că încă-i bine de noi, cei de pe valea Amaradiei.
Dar nu mai sunt vii, și nici pometuri, și oamenii gospodari de-odată-s cam toți duși la deal, sub crucile de piatră năpădite și sufocate de buruieni, că ăi de-s vii sunt puțini și nu știu nici ei ce să mai facă și nici nu mai au îndemn îndeajuns și cât le-ar trebui.
Iar de-i de-au plecat, îs bun plecați… Trimet niscai bani și poze pe telefon și noi ne-am învățat deja c-atât merităm, ca să ne fie bine și să ni se pară că nu suntem singuri pe lume.
Că de-o vreme, nici praznicul casei n-ai cu cine-l mai face. Astăzi, iată, e Cârstovul Viilor, era praznic peste culmea noastră la Lăzărești și la Tetila și erau puse mesele-n târnaț și s-adunau toate neamurile să stea la masă, i-adevărat că în strănchini era totu’ de post, și prețăluiau din vorbe toamna și-și făceau socotelile, care cum și cu ce intră-n iarnă. Și „per total” era bine și socotelile ieșeau „pe plus” și toată lumea era mulțumită.
„Bă, rechiu’ și vinu’ și morăturile-s în beci, porcu-i la garniță, porumbu-i în pătul, copiii-s la școli, muierea-i încă tinără și sănătoasă, așa că de-om avea iarnă lungă, lemne-avem și facem alții. Să nu ni se stingă neamu’ și să aibă cine să… vândă”.
Și vorbele astea, din păcate, ne-au ajuns pe-ai de eram atunci copii și căscam gura la ăi de ni se păreau bătrâni, și nu prea înțelegeam atunci mare lucru. Acum a devenit cazu’ că înțelegem multe, da’ ce folos… Partida-i pierdută.
De la Grui și până la pod la Inoasa, de sus, din Voiteștii din Deal și până la Valea Gruiului, de la Bâltoci până la Brebu-n Răscruci, pe de-a rându’ s-au rărit oamenii rău de tot și casele-s tot mai singure și multe-s cu ferestrele oblonite și cu rugii ajunși sus la streașină.
Norocu’ nostru-i acum cu asfaltu-al nou de pe linie și cu electrica de arde toată noaptea, că numai așa ne mai vede și mai află de noi de-ai de-s curioși și trec noaptea pe sus cu… avioanele și spintecă ceru’ pe de-a rându’, cu treburi sau doar ca să se plimbe…
„Bă, nepoate, se făceau la Tetila de Cârstovu’ Viilor, în spatele bisericii, trei-patru hore, până și sfinții spânzurați pe păreții proaspăt dați cu var alb se uitau la lume lăcrămând de bucurie, era plin locu’ de lăutari și fetele era care mai de care-mbrăcate în marchizături și amiroseau a busuioc și-a odicolonuri de la Brebu, și la sfărșit, încingeau flăcăii-ai neduși la armată câte-o bătaie de nu le-ajungeau blănile din gardurile de premezeau bătăturile de la drum.
Horă mare se făcea și la Lăzărești, pe locu’ unde-i acum școala… Eram tineri de tot și veneam de la praznic și de la horă cu dodă-ta Iulica, abia ne loasărăm și parc-o văd ca acu’ pe Tăndălica Stanchii, ea mică și neajutorată, trăgând din toate puterile de Goge-al ei, mare cât stâlpu’ de telegraf și căzut rău de la oala cu vin de care nu se lăsase neam și de loc cât ținuse masa la praznic. Și-acu’ mi-aduc aminte de bobu’din strănchini slăit bine, de varza ușor dată-n fiert, de ardeii umpluți cu orez prejit cu ceapă multă, de vinu-al nou și de țuica galbenă bine și veche parcă de când lumea… Și cum îți spusăi, eram atăt de tineri!…”
Stau la masă cu unchiu’ Goriță și cu doda Iulica sub târnațu’ casei în care și io m-am născut, acum, mulți ani în urmă, mă uit la ei pe furiș și-i văd parcă la fel de tineri cum erau în copilăria mea, și ne-ndemnăm la vorbă prefirând amintiri despre o lume rărită și aproape uitată de tot. Trecuți bine la buletin, cu copii, cu nepoți și cu strănepoți, vorba lor, „nu ne văităm, are cine să vândă”, împăcați pe de-a-ntregu’ cu lumea și cu viața, nu stau degeaba nici acum cât îi ziua de mare…
„Bă, nepoate, am dat de dracu’, tocmai venii cu vară-ta Vasilica din sus, de la socră-miu Colici, unde avem niște pruni peste drum de casă, de coboară până spre Inoasa… Și-adusăi o „cașcarabetă” plină cu creci, că cu-atât ne-alesărăm toamna astă. Bă, a fost ursu’ și-a făcut prăpăd, a mâncat la prune pe săturate și-a rupt tot. Și nu numai la noi.
Acu’, după Cârstovu’ Viilor, s-apucă și de ele. Nu mai bem must anu’ asta. S-alege prafu’, s-a dat lumea cu curu-n sus, aștia mint la televizor că nu mai putem de bine și urșii umblă pe linie și dau bună sara la oameni. Și la primărie cică trebuie să facă prea multe hârtii ca să te despăgubească de pagubă, îi muncă multă și nu merităm… Mai bine ne-nvățăm cu rău’, că nu se știe ce vremi mai vin peste noi. Și, musai și obligatoriu, să fim de față ca să ni se pară că ne-alegem cu ceva.
O dată, nici vorbă, nu se pomenea așa ceva… Ursu’ era urs și omu’ chiar era om. Toate locurile erau pline de pruni și de meri și de alte nății pe pomi fructiferi, erau vii pe de-a rându’… Și nu mai venea ursu’. Nu te strâca nimeni. Acum…”
Zilele trecute am urcat pe Bârzoaia-n sus și-am auzit că și pe alții i-a stricat ursu’… Și mă gândeam că din-sus de școala primară, unde domnul și doamna Diaconescu ne-au învățat să scriem și să citim cu mulți, mulții ani în urmă, de jos de la Floroaice și până-n Ulița Dealului erau numai vii cât vedeai cu ochii.
Ăsta era Dealu’ Niculeștilor, unde fiecare gospodar avea în capu’ viei o pimniță de bârne, cu pridvorul „subținut” de doi stâlpi ferchezuiți meșter cu dalta și cu firizu’, acoperită cu corzile de rămâneau primăvara după tăieri și în care se făcea și se ținea în butoaie vinu’, și-ncuietoare n-aveau decât o „cheie universală”, de se cam potrivea la toți, mai ales între neamuri… Și era bine c-avea toată lumea și chiar ajungea de cum începea toamna și până la culesu-al nou, de la vin la vin, cum s-ar zice. Și nu se pomenea să vină ursu”…
Cu ani în urmă, arh. Andrei Pănoiu, de loc din Bălăneștii Gorjului, a publicat într-o carte „de specialitate” o fotografie cu pivnițele din Dealul Niculeștilor. Am vorbit atunci mult despre arhitectura Gorjului, despre casele și despre pivnițele din Dealul Bălăneștilor, al Glodenilor, de la Cerbu și din Dealu’ Niculeștilor. Ce s-o fi ales de toată iconografia pe care-o adunase arhitectul în timp și la care ținea ca la… ochii din cap? Andrei Pănoiu a fost cineva, a fost un om de care merită să ne amintim și mai ales să știm a-i prețui muncă.
Ei bine, în Amintire, peste ani, l-am rugat pe unchiu’ Goriță, fratele mamei, și-ntr-o seară de toamnă frumoasă și poate, pe undeva, chiar bogată, am făcut „de comun acord”, un inventar al „pimnițelor” din Dealu’ Niculeștilor, așa cum au fost ele o dată, când lumea era multă și vinu’ era bun…
Transcriu, „spre știință”, lista cu ele, câte-au fost și-au rămas exact ca atunci în amintirea unchiului meu și a altora, puțini, câți mai sunt și-au apucat astăzi să poată da socoteală de-adevăratelea despre timpurile ălea:
„Ulița Dealului începe cu pimnița lu Tașcău Grigore, zis și Dincă-al Petruțî, apoi e a lu Șerban Gheorghe al Titoranilor, apoi a lu Bărbuț Ion al lu Șeicău, zis și Zdârnă, apoi a lu Găman Dumitru, de-ai lu Barbu, apoi a lu Șerban Dumitru, zis Mitu lu Colici, socră-miu, tat-su Iulichii, aci de față, apoi a lu Șerban Gheorghe, de-ai lu Vulpoiu, apoi a lu Găman Constantin, tot de-ai lu Dumitru lu Barbu, apoi a lu Tașcău Dumitru, și el tot de-ai lu Dincă-al Petruțî și frate cu Goriță Tașcău, apoi a lu Constantin Găman, care era frate cu Dumitru și era tot de-ai lu Barbu, apoi a lu Brebu Grigore, zis al lu Băsacu, apoi a Măriei Stamate a lu Tremurici, îi zicea așa că omu-su avea un tremurat pe care nu-l putea ascunde neam, apoi a lu Bărbuț Gheorghe, zis al lu Văsâloiu, de era frate cu muma, adică cu mamă-ta Veta, apoi a lu Constantin Mreană, zis al lu Fofaie, apoi a lu Barbici Vasile, tat-su lu finu Ion, de-o are pe Violeta de-aț botezat-o voi și-n bătătură la care se află pimnița și-n zilele noastre, în bună bunăstare și „funcțională” și acoperită cu țiglă, apoi a lu Floroiu Dumitru, zis Mitu Floroaicăi, apoi a lu Găman Petre, zis Poacă – ăsta durmea noaptea-n târnațu pimniței cu Floarea lui, de-o auzea lumea de pe linie: „Dă-te Pătrule mai la mărgini că mă făcuși una cu lemnu pimnițî și nu mai pot răsufla”…, apoi a lu Tașcău Constantin, zis al lu Jeaucă, apoi a lu Vasiescu Constantin, zis Nină al lu Matei, apoi a lu Șerban Vasile, zis al lu Buligan, apoi a lu Tașcău Vasile, de e tot de-ai lu Dincă-al Petruțî, de erau toți frați – Grigore, Dumitru și Vasile, și-aveau toți vie și pimnițe-n Dealu Niculeștilor pe pământu de li-l împărțâsă al bătrân la fiecare, și ultima pe uliță, „cu voia Dv.”, cum am auzit io la televizor că se termenă listele, e a Măriei Tomoaica, măritată la Grui, da cu pimnița rămasă-n cureaua de vie de-o avea pe foaie dată de tat-su drept de nuntă.
Vezi, nepoate, cam cum era alcătuită lumea atunci pe Dealu’ Niculeștilor!? Și s-a ales prafu de tot. Nu mai e pe locu ei decât pimnița lu Ion al lu Șăicău, da aranjată și acoperită și ea tot cu țâglă de-a bună și mai este-a lu Găman Costică, de-ai lu Dumitru lu Barbu, da asta-i cu acte la Muzeu, în Dumbrava Sibiului, unde-i dichisită frumos, coperită cu freștilă dată cu ulei și are mușcăți roșii în pridvor ca la mănăstire la Lainici, are și etichetă la poartă că a cui a fost și de unde provine de drept. Atât. Și numai vreo câteva locuri mai sunt cu vie pe tot Dealu’ Niculeștilor, de le pândesc deja urșii și se pregătesc să dea lovitura… Simt și ei că e Cârstovu’ Viilor și e deslegare de la Dumnezeu…”
E o seară de toamnă adevărată, satul , cât mai e, învelit ca lumea în pătura nopții, pare că-i cuprins de-o liniște patriarhală, până când, ca la un semn, dinspre Amaradie și dinspre Viișoara, se-aud cum urlă șacalii. E, de-acum, timpu’ lor…
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here