Gazeta Gorjului – Aproape un brand – Hora de muieri

1098

„Bă, când ieream io mic, chiar că veneau de-adevăratelea Sânzienele. Era după războiul ăl mare și cam rămăsăsără multe dintre muierile satului fără bărbați. Muriseră toți de tineri pe front, la ruși. Multe n-apucaseră nici măcar să rămână borțoase cu-ai lor. Las’ că până la urmă au făcut toate copii. Și vara, cum se cocea floarea galbenă de Sânziene, de te durea capu’ de-atâtea mirezmuri, numai că da căldura și-n oameni și-n muieri, de nu se mai puteau ține la viață. Trebuia trăită. Și-atunci, ca să nu fie cu păcat, s-a ales noaptea de Sânziene când la noi, uite, colo-n dunga Inoșii, între sălciiile ălea pletoase, s-adunau la apă după miezu’ nopții, toate muierile ălea tinere, rămase fără bărbați de pe urma războiului.
Noi ieream copii, și-mi aduc aminte cum mergea vorba că veneau dezbrăcate, da-mpodobite care mai de care cu coronițe de flori galbene. Și spre dimineață, până-n răsăritu’ soarelui, aruncau fuga florile de pe ele pe casă. Și cam cum rămâneau atârnate florile pe la streșină, așa se aranjau apoi viețile prin sat pe tot anu’.”
Anul acesta am petrecut un început de vară cu ploi multe. Și nici florile de Sânziene n-au apucat ca lumea să-ngălbenească pe-ntinsul câmpurilor așternute atât de frumos la poalele munților, așa, ca în alți ani, când arăta totul ca un covor adevărat, desenat fir cu fir cu pricepere și har parcă de mâna lui Dumnezeu.
„Nu, mumă, e doar întârziat o țâră anu’, da să vezi dumneata cum o să fie de săptămâna de vine, pe de-a rându’ totu’ numa’ galben-galben, de zici că-i atârnat la soare steagu’ țării, că tot am văzut io la televizor c-a fost și sărbătoarea lui și s-a adunat ceva lume la o așa ocazie, da’ mai mulți de-ai de au servici la stat și vin îmbrăcați cu hăini pe ei pe căldura asta. Ar trebui s-aducă la drapel toți copiii ca să se-nvețe cu dragu’ de țară, c-a cam pierit gustu’ ăsta de-o vreme și să știi dumneata, că nu-i lucru de-al bun care se-ntâmplă az’. Că nici la școală nu se prea mai învață. Că și dascălii-s numai-ntr-o fugă și au și ei treburile lor. C-așa au devenit timpurie, fiecare cu alergătura lui, că ne-a cotropit viața”…
Apropo, la Târgu Jiu, la „Sărbătoarea Steagului”, au fost de față mai ales cei din eșalonul doi, cuprinși încă în ierarhia „organelor locale”. Lume puțină și copii mai deloc. Ar trebui făcut ceva, poate anunțat mai din timp… E păcat să ne afle sărbătoarea drapelului țării nepregătiți și pe unii chiar în „necunoștiință de cauză”. Și-or fi împărțit sarcinile pe linie de serviciu. Da’ nu i-a prea văzut lumea nici prin alte locuri. Adevărat e că nici ei nu știu cum să se mai împartă, ca să-i mulțumească pe toți, mai ales pe primari, care-s puși pe organizare și pe cheltuieli, să petreacă lumea pe de-a rându’ și să nu simtă timpurile. Peste tot te-ntâmpină doar anunțuri cu „Zilele comunei cutare”, cu grătare, cuvântări și lăutari, și-n exclusivitate și pe bani ca lumea, câte-o vedetă de muzică populară de pe la televizor, aflată pe fugă din cauza ploii, da’ mai ales din cauză de agendă încărcată peste măsură. Nu mai departe la Dănești…
„Păi, la noi a fost de-a venit Constantin Enceanu, marele interpret de folclor, îl iubim de nu mai putem și-i atât de popular de s-a urcat săracu’ pe-un scaun în mijlocul nost’, ca să-l vedem și noi și i-a cântat numa’ primarului în funcție, care-i om ca lumea și-a jucat cu tot satu’ în hore și în sârbe cum a vrut el. Și am fost foarte mulțumiți, Da’, Enceanu, spre regretu’ la toți s-a grăbit, n-avea stare, și-a luat banii de drept, a semnat și-a plecat la Craiova să pregătească procesu’ cu care-l poartă prin tribunale dna. Niculina Stoican, șefa-i pe linie de ansamblu. Și tot pentru niște bani, ce i s-ar cuveni de drept pentru munca lui de solist vocal profesionist. Că nu se mai satură. C-așa-i lumea azi. Aleargă numai dupe ei. De-i ia cu ora. Ca dascălii la școală Că noi am fi jucat până dinspre ziuă, că de-aia plecaserăm toți de-acasă. Îmi povestea moșu’-al bătrân că pe vremea lui, dacă se făcea al dracu’ și-avea el chef, îi urca
pe lăutari în pruni. De-acolo-i cântau cât vrea el. El comanda. Acu’, am ajuns toți sub lăutari, ne joacă ei, că-s vedete mari și-i caută lumea. Pe-i de-i caută”…
Văzut din culmea Susenilor, cuprinsul Gorjului pare un vâlnic de-acum o sută de ani, întins în bătaia soarelui să-și mai primenească lumina stinsă a culorilor împletite cu mare meștrșug de mâini dibace, învățate de când lumea cu munca. Mai ales.
„Az, cu munca stăm foarte bine. Nu ne mai obligă. Cine are bani cumpără și-și face fală. Cine n-are, se plimbă. N-ai văzut dumneata că nu mai ai loc nici să intri la om, să-i ceri ceva, din cauză de mașini de tot felu’. Îs peste tot. N-ai să vezi o baligă în mijlocu’ drumului. S-au dus timpurile ălea”…
Am întâlnit pe drumul de sus al Susenilor, strâmt și cu întorsături meștere ca pe Transfăgărășean, păscând aplicat și parcă pe altă lume, o vacă. Dinspre munte se ițea iar a ploaie. Cerul se-aplecase deasupra-i ca să-i țină de-adăpost. Înseamnă că lumea-i la locul ei. Și-i bine…
Umblăm toți, pe tablete și pe telefoane care mai de care, ca să aflăm și să știm „în timp real” tot ce se întâmplă pe lume. Și cine-o meșterește ca s-arate bine. Cam cum am vrea noi. Pe un cont „de sine” al unui gorjean împătimit de locurile astea și de amintirea lor, găsesc niște fotografii de pe timpuri și cu ele-mi închipui lumea de-a fost și noi n-am prins-o. Și pe care avem datoria s-o povestim ca s-o ținem în față. Ca s-o vadă și să se-nvețe cu ea și cei ce vin după noi. Ca să nu piară. Și prietenul Jean Cernitoiu face un lucru extraordinar: ține un jurnal cu amintiri „la vedere”. Transcriem câteva rănduri de poveste, dintr-o pagină cu care a ieșit de curând în lume. Și care ne-a plăcur și ne-a făcut curioși: «Haideți la Sânziene! A sosit mult așteptata zi de 24 Iunie, ziua când românii de acasă și de pretutideni, celebrează ia românească, trăită în toată conștiința ei spirituală. Este o zi de mare sărbătoare creștină, o zi specială adresată iubitorilor de frumos, un minunat prilej în care ia, această podoabă de preț din averea noastră națională, bucură sufletele a milioane de români. Gorjul vine și el la marea sărbătoare, și asta nu oricum, vine cu ce are el mai curat, mai frumos, cu un pilon de mare rezistență al autenticității de sine, cu un gând curat, nedecuplat vreodată de ia autentic gorjenească. Într-o fotografie de epocă o revedem pe Tanța Neferescu din Tismana, prezentă la Expozița-târg a industriei casnice românești, desfășurată în Parcul Carol din București cu ocazia Zilei restaurației, sărbătorită într-o zi de vineri, 8 iunie, 1934. Avea atunci vârsta de 34 de ani, simțindu-se tânără și prețuită.
Au trecut aproape 90 de la acel măreț eveniment, când cinci tinere de la noi, născute pe pământ gorjenesc în nepieritoarea Tismana, obțineau cel mai mare triumf la secțiunea „costum popular femeiesc”. Domnița castanilor a strălucit precum apa Tismanei, având cinstea de a fi Regina balului, obținând mult râvnitul „Premiul Întâiu”, fapt pentru care a avut onorantul rol de a face cunoscut lumii, în paginile revistelor și publicațiilor de specialitate ale vremii, portul popular femeiesc gorjenesc, rod al geniului nostru strămoșesc, cel care exprimă memoria sacră a înainașilor ei din satu-i de naștere. A avut de asemenea onorantul dublu rol de a fi poziționată ca o creatoare și în aceiași măsură ca un premiant mesager al iei noastre de-acasă.
Tanța Neferescu a demonstrat încă o dată faptul că, moștenirea trecutului și aspirațiile către viitor au dat dintotdeauna iei caracterul operei de artă. Din vârful opincilor și până în creștetul capului împodobit cu cârpă lungă, ca semn al femeii măritate, Tanța a fost toată numai Gorj. Priviți-o cum stă în costum! Cum pune în valoare ambele mâneci slobode împodobite cu ațică și cu încrețuri și cu râuri. Cum lasă la vedere vesta gorjenească pentru a se observa clar șarpele care înghite broasca, simbolul nostru străvechi, identitar. Cusătura circulară a poalelor se vede bine de jur împrejur, iar în mâna dreaptă și harnică, ține trăistuța de care nu s-a despărțit niciodată. Ridică mâna stângă atât cât e nevoie și atât cât soarele amiezii să se aplece și să i-o sărute. Salba de aur prinsă la gât și revărsată pe pieptul iei, îi dă prestanță și îi conferă acel plus de strălucire cu care a fost cunoscută în epocă. Este un mesager adevărat al folclorului gorjenesc.
Fotografie este frumoasă până la cer, frumoasă ca ea și frumoasă ca ziua de Sânziene.
Domnița castanilor – o floare de colț a Zilei de Mâine. Doamne binecuvântează ia românească!»
Am fost și anul acesta, de Ziua Iei, la Hobița. Ca să vedem lumea cu ochii noștri și să căscăm gura prin târg. Și ne-am ales cu multe.
Festivalul „România Autentică – Hobița 2023” – un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii a ajuns, iată, la cea de-a VI-a ediție. E mare lucru. Se înțelege că Ministeru’ nu dă doarr banii. El și veghează. Face ca tot ce se întâmplă „în teritoriu” să se subîntindă sintagmei pusă la vedere pe toate zidurile: „România Autentică”.
Și pentru a fi la înălțimea așteptărilor s-a muncit mult. Cosmin Pigui, primarul Peștișanilor de astăzi, ajutat după puteri și de alții, a făcut tot ce i-a stat în putință.
Satul Hobița arata a Sărbătoare, măturat la prânz de-o lumină meșteră în a arăta doar lucrurile frumoase scoase la vedere din hodăile gospodarilor – toți neamuri cu Brâncuși, pe care-l țin minte și se laudă cu el la toată lumea –, alaiul tinerilor și al seniorilor din comună, îmbrăcați în hainele-ale bune scoase din lăzile moștenite și păstrate ca pe lumina ochilor, alunecă parcă-ntr-un vis pe șoseaua nouă și ea, în cap cu primaru’ și cu familia lui tânără, premeziți la mărgini de doi tineri călare, frumoși și ageri la tot ce se-ntâmplă de jur-împrejurul lor. Îmi închipui că la anu’, Alaiul costumelor autentic gorjenești va cuprinde delegații din toate cele 61 de comune ale județului, iar peste încă un an, vor fi de față la Hobița mai toate județele locuite de români, în felul acesta având o dreaptă măsură pentru ceea ce ar trebui să însemne adevărata Românie Autentică. Abia atunci, acest inedit și unic „Alai al costumelor populare” asociat „Zilei de Sânziene”, va putea fi înscris – de ce nu ? – urmare unui dosar de evaluare bine întocmit, la Comitetul Patrimoniului Mondial de pe lângă UNESCO. Și de ce nu ne-am bucura de succes? Iar școala veche de la Hobița, acum într-o stare nu tocmai de fală, ar putea deveni, cu siguranță, cel mai insolit „Muzeu al Iei Românești” de pretutindeni.
Am petrecut la Hobița până târziu în noapte. N-a fost chiar totul ca la carte, dar a fost bine. Lume multă. Și asta înseamnă ceva. Spre miezul nopții, am intrat în vorbă cu un personaj de poveste: „Uită-te mata, om bătrân, plecat de lângă babă de-az’ de dimineață, stau până la ultima să văd și să trag o concluzie. Mi-a plăcut, da’ e încă loc. Lăutarii au făcut toți banii, ăștia-s încă adevărați, da’ cântăreții…, toți îs niște hoți, au voce, domnule, da’ la repertoriu stau rău de tot. Cântă numa prostii. Și dau exemplu numa’ pe copilu’ lu’ Dolănescu. Pă, așa, îmbrăcat ca o sorcovă te prezinți tu pe scenă la „România Autentică” și vii și cu cântecele ălea cu cuvinte de doi lei?! Am așteptat până la ultima să-l aud cântând pe Grigore Leșe. Da’ el a venit la noi așa cum l-a prezentat și doamna Codruța: profesor universitar, doctor, scriitor, om de televiziune… A vrut să facă lecții cu noi de față cu lăutarii pe care noi îi știm și-i prețuim de când lumea, că aici am cerscut toți. Și-a dat sama, la sfârșit, că nu-i a bună cum s-a pregătit și ca să dreagă busuiocu’, i-a pus pe lăutari să cânte cum știu ei și-a chemat lumea la joc. Da’-i mare păcat, toate horele și sârbele sunt de-o vreme pline numa’ de muieri. Parc-ar fi după război. Nu mai sunt bărbați nici să ia hora-nainte. Asta spune multe… Am văzut un copil de vreo 8-9 ani, de mai multe ori jucând înainte. Ce să facă ăla- micu’, că el n-are bani nici de halviță… Poate peste… 20 de ani. Ce bărbați iereau o dată prin locurile astea! Și-acu’, la distrăcții, îs numa’ hore de muieri”… Cerul Hobiței era luminat ca ziua de artificiile aflate și el trecute-n programul festivalului. Pe fețele noastre, câți mai eram la fața locului, se prelingea veselă lumina lor… artificială. Doar în suflete să fi fost altceva…
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here