FLORIN ISUF – Un strălucit reprezentant al localismului creator gorjean

117

S-a stins din viaţă, pe 22 iulie a.c., artistul plastic – unul de excepţie – FLORIN ISUF. Am scris despre opera-i grafică şi picturală printre cei dintâi, în „Tribuna” lui D.R. Popescu, într-un supliment „Tribuna în Gorj” supervizat de Nicolae Diaconu. Apoi, mereu, cu prilejul fiecărei expoziţii, i-am comentat tablourile şi compoziţiile întotdeauna stranii.

Am fost colegi de tabără de cercetare etnofolclorică „Constantin Brăiloiu” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, unde – ce nebunie şi ce frumuseţe!- l-am văzut la lucru, aşezat gospodăreşte în faţa vreunui prepeleac, vreunei mori pe râu, vreunei pivniţi, vreunei case boiereşti vechi, tradiţionale.
Era înainte de toate un om adevărat, autentic şi un artist desăvârşit. Explic cum înţelegea el acest concept: ca pe o împlinire de sine, ca pe o neîncetată nemulţumire de sine, ca pe o neîntreruptă zbatere de a găsi în cultură sâmburii naturii, ca pe o ambiţie personală de a nu uita inseparabilul raport dintre artă şi mesajul profund omenesc (îi zicea catharsis) al acesteia. Ca plastician/estetician, Florin Isuf a căutat cu obstinaţie, cu pozitivă consacrare, pe urmele suprarealiştilor, a explora resursele (arhetipurile) inconştientului. S-a exprimat pe muchia sublimantă (în sens freudian) dintre figurativ şi nonfigurativ. Cobora tot mai adânc în bolgiile Existentului cu scopul, programatic, de a-l interpreta metaforic, simbolic, semiotic, alegoric în a-i redefini accepţiile, fiind ispitit, parcă ad infinitum, a-şi dedubla intenţia primară, de a o reduplica, întru determinarea intrinsecă de a da chip invizibilului, necunoscutului, terifiantului (într-un singur cuvânt: sacrului).
Elaborasem un distih: „Pe-un munte de melancolie/ ziditu-mi-am târziu chilie”, prin preajma Sfântului Lăcaş al Mănăstirii Tismana. Se arătase încântat de el şi încropise un desen aleatoriu. Se pronunţase, telegrafic, cum îi era modul: „Eu chiar am fost întreaga-mi viaţă un munte de melancolie, crescut pe-o vatră de iubire. Iar asta-mi a fost un prelungit exerciţiu ascetic, de pustnic retras în chilia-mi de slujitor al tuturor muzelor”.
Trecând în lumea umbrelor luminoase, FLORIN ISUF, devine nemuritor, se reînzeieşte. A lăsat o zestre cultural-artistică de mare valoare Gorjului, pe care România va trebui în continuare s-o evalueze, reevalueze şi integreze în circuitul european. Ca orice trăitor în Limes, ca orice reprezentant al localismului creator, nu a fost preţuit pe cât ar fi meritat. Fie ca măcar posteritatea să-i fie glorioasă!
Ion Popescu Brădiceni, doctor în filologie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here