Poezia acestui început de mileniu poate căpăta adesea înfăţişare de timbru chiar şi dintr-o simplă respirare. Într-un asemenea s(p)aţiu s-a poziţionat şi Flaviu George Predescu în „Despre cer, iubire şi rouă”, carte apărută în 2006 la Editura „ALTIP” din Alba Iulia.
Într-o ordine înflorită în Prolog aflu: „Perioada în care am scris poeziile din volumul… este una relativ scurtă, însă de o intensitate care m-a copleşit. (…) Sunt creaţii care vin după sau în timpul unor momente tensionate şi care, prin fiecare literă vor să dezvăluie sentimentele curate faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă.” În afara explicaţiei tulburătoare, tentaţia noastră este aceea de a urma: „Bătrânul care vinde felii de lună/ La colţ de stradă/ Cel care glumea cu copiii/ Şi care le umplea buzunarele cu stele/ Dându-le apoi raze de soare/ Pentru a adormi cu ele sub pernă/ Avea un surâs/ Pe care îl împărţea cu toată lumea// Bătrânul din colţul străzii/ poate fi chiar Dumnezeu.” – Bătrânul din colţul străzii. Cadrele sunt stabilite dintr-o înrudire cu desenul bine realizat, într-un singur sens, compensatoriu freneziei ilustraţiilor de aiurea. Cum întâiul poem nu poate fi adăugat decât unui alt poem, evidenţiez: „Când ţii o carte la piept/ Ca să-i simţi bătăile inimii/ Nu poţi să-ţi dai seama/ Dacă sunt ale personajelor ei/ Care la rândul lor/ Reuşesc să te facă să vibrezi/ Sau sunt bătăile de inimă/ Ale unui arbore (…).” – Inima cărţii. Această peregrinare mărturisită între carte, personaj(e) şi copac devine convingătoare şi secantă unui anume mod de asumare lirică. Însă, cu siguranţă, elementele caligrafice ale fiinţării duc, de cele mai multe ori, la o fantazare ispititoare, neapărat supusă unei mai cenzurate cadenţe a textului. Ca de-altfel: „(…) Rămas bun de la rouă/ De la urmele pe care le-ai lăsat pe nisip/ Şi pe care marea le-a tras înăuntru/ Şi chiar de la aceste rânduri/ Infinite.” – Rămas bun. Iată de ce remarc în cartea poetului Florin George Predescu un impuls aidoma unei miresme ţinând de rafinamentul unei livezi în primăvară. De acelaşi autor cântăresc în continuare şi reeditarea unui alt titlu, „Moartea prematură a unei veri”, în anul 2011, la Editura bucureşteană „SHILK”. Într-un anume punct poetul tocmai mărturiseşte în comun: „Amânăm să ne vedem familia,/ Amânăm să căutăm un prieten,/ Amânăm să le spunem că-i iubim,/ Amânăm să ne îndrăgostim,/ Amânăm să citim o poezie,/ Amânăm să iertăm,/ Amânăm să ne cerem iertare (…)” …Găsind rezolvarea situaţiei în versul: „Iar sufletul nu va amâna să strige ajutor” – Amânări. Punct, văd eu, exclusiv intuitiv la o situaţie generală ce s-a declanşat în conştiinţa celor mai mulţi în aceste vremuri. Într-o arie asemănătoare, de rod, găsesc şi: „Uneori ca lumea să poată merge înainte/ Trebuie să ne lăsăm minţiţi,/ Să luăm lucrurile aşa cum sunt,/ Pentru ca spectacolul să poată fi jucat/ Fără întrerupere…” – Concesie. Mai personaliza(n)t devine poemul atunci când mărturisirea este realizată fără cod: „Sunt suma unor experienţe,/ Sunt suma unor sentimente,/ Sunt suma unor gânduri,/ Sunt suma unor decizii,/ Sunt suma unor idei,/ Sunt suma unor vorbe,/ Sunt suma unor lacrimi,/ Sunt suma unor dezamăgiri,/ Sunt suma unor speranţe,/ Sunt suma oamenilor întâlniţi,/ Sunt suma oamenilor/ de care m-am despărţit.”- Auto definiţie. Pentru o asumare a poeziei, iată şi o secvenţă pregătitoare: „Fugim din singurătate/ Ca de o noapte ceţoasă şi rece/ Copii ai dimineţilor albastre,/ Cărora le e sete de lumina/ Pură şi nouă căzută din astre.” – Căutări. Însă neliniştii, sugestiv, i se adaugă Dor(ul) de Ardeal, ca o supremaţie: „Mi-e dor de Ardeal/ Şi de mirosul pământului/ Proaspăt plouat/ De picăturile curate,/ Care se ţin de frunze/ Sau de raze de soare (…).” Antrenat la tradiţii, Flaviu George Predescu îşi rosteşte cuvântul şi într-o privelişte întreţinută de substanţa resemnării: „Aşa-s bunicii, mai cad la pat,/ Cad într-un somn adânc,/ Cad sub iarbă şi cruci, în pământ/ Cad în cer, deasupra de stele şi nori/ cad bolnavi, bunicii de flori.” – Bunicii de flori. Un anume impact final este vizat printr-o strategie de autoresemnare: „Am murit pe bucăţi;/ Strigam la tine să nu mai loveşti,/ Dar parcă n-auzeai nimic./ Te rugăm să te opreşti: „Nu mai da, voi muri…”// Şi-am murit pe bucăţi,/ A spus sufletul meu,/ Într-o dimineaţă de mai/ În care, privind în sus,/ Prin poarta cerului,/ Se vedeau livezile de cireşi/ ale raiului.” – Prin poarta cerului. Astfel, imaginile ce se nasc firesc pot duce la sincerităţi şi transferuri de existenţă remarcabile. Ca şi când ar spera la armonii primordiale noi. Iată, în cazul menţionat, finalul poemului chiar ne-a îngăduit cea mai uluitoare localizare. Tânăr şi iscusit, ca orice ardelean care şi-a încrestat scrierea cu seninătatea şi talentul unui om liber, capabil să poarte distilerii şi fluturi la rever, poetul Flaviu George Predescu e musai să ducă mai departe toate semnele poeziei.
ALEX GREGORA
*„Despre cer, iubire şi rouă”, Editura „ALTIP” din Alba Iulia, 2006; „Moartea prematură a unei veri”, Editura bucureşteană „SHILK”, 2011.
