File despre o mare prietenie: Mihai Eminescu şi I.L.Caragiale(IV)

1153

creanga-caragialeCu ocazia împlinirii unui semicentenar de la memorabila Adunare de la Blaj pe Câmpia Libertăţii, Caragiale nu putea lipsi. Mai erau prezenţi Aurel Vlaicu, St.O. Iosif, Ion Scurtu, Victor Eftimiu. Invitaţi la masă , după festivităţi, scriitorul ardelean, Ion Scurtu, toastează ,,în cinstea marilor noştri umorişti, aici de faţă, I.L.Caragiale şi George Ranetti’’, la care marele nostru dramaturg, tremurând şi bătând cu pumnul în masă, îi replică

: ,,Eu nu sunt umorist! Eu sunt un profund sentimental!’,’ fapt consemnat şi de actorul Constantin Nottara: ,, Întotdeauna s-a dovedit a fi un sentimental, un admirator. L-am văzut plângâd la o melodramă’’.

După Coşbuc, Goga este cel mai iubit dintre ardeleni. În cartea sa, ,,O. Goga’’ (,,Amintiri”), Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), fost secretar al Astrei şi timp îndelungat conducător al revistei ,,Luceafărul’’, descrie un moment petrecut în restaurantul ,,Gambrinus’’ din Bucuresti. Ion Gorun şi George Coşbuc jucau şah, iar Caragiale chibiţa. Alături, pe o canapea, se afla un volum nou de poezii, proaspăt ieşit de sub tipar, scris de O. Goga, autor ncunoscut pe atunci. Citind câteva poezii, printre care şi ,,Oltul’’, care i-a produs o impresie excepţiomală, Caragiale exclamă: ,,Mă, dar ştii că are talent! ’’. I-a oprit pe jucătorii de şah şi le-a citit cu glas tare toate poeziile din volum, apoi, reluând lectura volumului, au întârziat până în zorii zilei. Era cea mai strălucită consacrare a poetului O. Goga. Un tânăr ardelean, Horia Petra-Petrescu, doctorand în litere, la Lipsca, şi-a ales ca subiect pentru teza de doctorat, ,,Opera lui I.L.Caragiale’’. La cererea acestuia de a-i oferi date biografice, scriitorul îi răspunde prin scrisoarea din 10/23 octombrie 1906, din Berlin, cu un refuz: ,,Ce-are a face familia, care nu e nobiliară, cu operele mele’’. Tânărul a popularizat, prin mai multe articole, figura marelui scriitor. Îi cunoaşte pe Ion Agârbiceanu, Al. Ciura, Emil Isac.

În fine, este cazul să amintim de acel trio de la redacţia ziarului ,,Timpul’’ sau de la ,,Junimea’’: Eminescu, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Prieteni nedespărţiţi, chiar dacă erau firi diferite, Ioan Slavici a lăsat posterităţii cele mai preţioase date despre Caragiale, Coşbuc, Creangă şi mai ales despre Mihai Eminescu (,,Amintiri’’). Amintirile lui Ioan Slavici au o valoare documentară şi literară inestimabilă, îmbogăţind biografia scriitorilor citaţi.

Mihai Eminescu şi I.L.Caragiale au fost duşmani aprigi ai ,,formelor fără fond’’, ai semidoctismului şi politicianismului. Satirele lui Eminescu, comediile şi schiţete lui Caragiale ,,purced din aceeaşi obârşie’’.

Pe la mijlocul anului 1881, I.L.Caragiale părăseşte redacţia ziarului ,,Timpul ’’din motive încă neelucidate. În scrisoarea din 7 iulie 1881, către Inst. D.Scureiu, Caragiale precizează:,, Despre ieşirea mea de la ,,Timpul’’, care a fost silită, ţi-oi povesti eu când ne-om vedea’’.

În octombrie, acelaşi an, este numit revizor şcolar în judeţele Suceava şi Neamţ. Pentru că, în provincie, se plictisea, de multe ori işi găsea refugiul la Iaşi. În perioada aceea, Veronica Micle, fiind certată cu Eminescu, era disponibilă, aşa că între iubita lui Eminescu şi Caragiale se petrece o relatie intimă. Lipsit de discreţie în legătură cu bărbăţia sa, îi spune lui Scipione Bădescu, prietenul lor comun, şi chiar lui Titu Maiorescu. Când Eminescu îl vizitează pe Titu Maiorescu, după o îndelungată absenţă de la ,, Junimea ’’, întâmpinat de acesta cu exclamaţia ,,Ei! rara avis’’, spre a-i aduce la cunoştinţă hotărârea de a se căsători, mentorul ,,Junimii’’ îi spune că Veronica Micle nu merită această cinste, deoarece a aparţinut mai multor bărbaţi, printre care şi Caragiale, fapt confirmat de el insuşi. Atunci Eminescu a rostit: ,,Canalia!’’ calificativ care se adaugă celorlalte: ,,cinicul’’ şi ,,hâtrul’’Caragiale.

După această ispravă, la cererea sa, Caragiale este mutat ca revizor scolar în judeţele Argeş şi Vâlcea, în februarie, 1882.

Într-una din ,,Însemnările zilnice’’, marţi, 28 iuniei/10 iulie 1883, Titu Maiorescu face referiri la primul acces de nebunie al lui Mihai Eminescu şi la măsurile luate pentru spitalizarea acestuia în ,,Casa de sănătate’’ a doctorului Suţu. La sfârşitul acestei însemnări, Titu Maiorescu notează: ,,A venit la mine Caragiale la masă; a izbucnit în lacrimi, când a auzit ce e cu Eminescu’’. După o relativă însănătoşire a poetului, cei doi prieteni s-au întâlnit şi s-au comportat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu puţin timp înainte de stingerea lui Eminescu, Caragiale intră în componenţa consiliului de curatelă, în scopul unei mai bune administrări a pensiei acordate poetului de Parlament.

Simţul datoriei de prieten adevărat, revolta sufletească amestecată cu amărăciune, mânie şi dispreţ, provocată de ,,nimicurile născocite, neadevărurile absurde’’ ce se spuneau în presă, despre Eminescu şi, probabil, ispăşirea ,,păcatului’’ cu Veronica Micle l-au îndemnat pe Caragiale să-i dedice poetului ,,fără pereche’’ articolele: ,,În Nirvana’’ (,,Constituţionalul’’, 1889, 20 iunie); ,,Ironie’’ (,,Timpul’’, 1890, 15 iulie) şi ,,Două note’’ (vol.,,Note şi schiţe’’, 1892). Referiri la Eminescu le găsim şi în ,,Politică şi literatură’’, Corespondenţă cu Al. Vlahuţă.

În articolul ,,În Nirvana’’, un necrolog, Caragiale realizează cel mai impunător portret moral al lui Mihai Eminescu: ,,Aşa l-am cunoscut, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! fericită pentru artist, nefericită pentru om!’’. Cu alte cuvinte, cum spunea Eminescu, ,,Geniul? o nefericire’’. La o lectură mai atentă, constatăm că textul de mai sus se pretează la o analiză stilistică. Acest celebru portret, după cum se observă, este realizat cu unităţi lexicale simple şi construcţii perifrastice contrastante, după care urmează punctual şi virgula, spre a da răgaz cititorului să mediteze, toate acestea având rolul de a evidenţia şi mai bine trăsăturile portretistice ale poetului. Antiteza realizată prin antinomie îi vine în sprijin autorului, care, şi de data aceasta, se distinge prin calitatea stilului, amintind de spusele lui Eminescu: ,,Antitezele sunt viaţa’’.

Acelaşi necrolog se încheie profetic: ,,Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate’’.

Au fost prieteni nedespărţiţi şi ,,mereu doritori de a se lumina unul pe altul’’ (I.Slavici)

Mihail Sadoveanu l-a însoţit pe Caragiale spre cele eterne, alături de Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi Al. Davila, rostind şi un Cuvânt despre acela care ,,S-a dus să moară puţin’’. În acele zile îndoliate pentru literatura română, stând la masa lui de lucru, cu ochii aţintiţi spre rafturile bibliotecii sale, printre altele, M. Sadoveanu nota: ,, …aci e Eminescu, alături Caragiale. Cărţile lor sunt urne sacre în care dorm gândurile, suferinţele şi aspiraţiile lor. Spun rău: nu dorm, sunt treze şi vii, cum e căldura, cum e lumina şi necontenit pătrund, fecundează şi îmbunătăţesc sufletele noastre’’.

Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here