Gheorghe Panu, în “Amintiri de la Junimea” din Iaşi, consemnează: “Eminescu avea de colaborator între alţii pe Caragiale; întrebaţi-l pe acest simpatic şi limpede scriitor care îi erau relaţiile cu Eminescu, întrebaţi-l să vă spună cât a suferit în contactul unui om care trei părţi nu era din această lume”.
Fire romantică, visătoare, duioasă, Eminescu se simţea cel mai bine singur, în mijlocul naturii, încântat de freamătul codrului, clipocitul apelor ce se revarsă printre stânci, de frunzişul brumuit, de căderea frunzelor viscolite, nu se mai sătura admirând luna ivită pe cerul senin în nopţile de vară, farmecul zorilor sau asfinţitul soarelui. Dimpotrivă, Caragiale simţea nevoia de a fi mereu printre oameni care “intră, ies, vin, stau, se duc’’, “să scruteze mutre, să prindă gesturi şi atitudini’’, într-o cafenea, într-un restaurant, în gară sau în tren. Amândoi au avut parte de o zestre intelectuală ieşită din comun, de o inteligenţă exepţională. În plus, Eminescu avea o cultură generală uimitoare, avea cunoştinţe temeinice de literatura română şi universală, de filosofie şi economie. Caragiale era încântat de cultura lui Eminescu şi era dornic să afle cât mai multe de la prietenul său pe care îl provoca mereu la discuţii interesante, ,,dar în materie de limbă românească, Caragiale era deasupra’’. În ,,Amintirile’’ sale, Slavici ne-a lăsat preţioase informaţii despre prietenia dintre Eminescu şi Caragiale, despre atmosfera redacţională de la ,,Timpul’’. Ceasuri întregi se încingeau discuţii pe teme de gramatică şi alte subiecte, spre disperarea lucrătorilor din tipografie, care aşteptau manuscrisele. Caragiale, după cum afirma Slavici, cunoştea mai bine decât Eminescu limba ,,viuă’’, adică limba vorbită uzuală . Discuţiile de la redacţie continuau acasă, la Eminescu, sau în vreun local(cafenea, restaurant). Cei trei redactori de la ,,Timpul’’ au avut în intenţie să scrie şi o gramatică. Eminescu avea să se ocupe de etimologie, Caragiale de sintaxă, iar Slavici, de topică. Articolele ce urmau ai fi publicate în ’’Timpul’’ erau citite între ei, Caragiale dovedindu-se un maestru în ale citirii. Pe când Eminescu îşi afla satisfacţia mai ales în sfera gândirii, a ideilor, Caragiale era încântat de tot ’’ceea ce e frumos’’ în domeniul artelor: muzică arhitectură, pictură etc. Tot de la Slavici aflăm că Alecsandri şi Caragiale erau ’’maeştri ai povestirii’’, iar foarte buni cititori erau Eminescu, Caragiale şi Maiorescu. Caragiale era necruţător cu cei care prezentau lucrări slabe. Eminescu şi Caragiale erau singurii care se încumeteau să-l critice pe Vasile Alecsandri, pentru unele neajunsuri din scrierile sale. Ei, de fapt, reprezentau o altă generaţie. Eminescu era un afectuos, un altruist, durerile lui erau durerile obşteşti, Caragiale era intransigent cu sine şi necruţător cu alţii. Deşi erau deosebiri de vederi şi de temperament, pasiunea pentru literatură şi setea de cunoaştere i-a unit, i-a apropiat, cultul formei, principiul considerat de Caragiale ca fiind cel mai important. Înainte de a le da publicităţi, îşi citeau manuscrisele şi le comentau mai ales din punct de vedere lingvistic. “Dacă expresiunea (forma) formată nu poate îmbrăca potrivit intenţiunea (conţinutul), afirmă Caragiale, opera este un monstru neviabil’’(,,Câteva păreri”) La seratele ,,Junimii’’, Eminescu era indiferent la părerile celor din cenaclu, se mulţumea cu aprobarea lui Maiorescu şi admiraţia tăcută a prietenului său şi, bucuros, se adresa lui Slavici: ,, Las’ c-a tăcut şi hâtrul de Caragiale’’. Un alt principiu de la care nu abdicau era să scrie în aşa fel, încât să înţeleagă toţi românii. Este vorba de unitatea lingvistică a tuturor românilor. Eminescu trăise în Bucovina, Moldova şi în Muntenia, trecuse şi prin Ardeal , aşa că ştia limba poporului mai bine ca nimeni altul. Şi iubirea de adevăr i-a apropiat, amândoi erau nemulţumiţi de orânduielile din societate, de ,,întocmirea lumii’’, când un scriitor nu putea trăi din munca lui. (Va urma)
Constantin E. Ungureanu
