Fenomenul Nadia Comăneci şi fenomenologia operei lui Constantin Brâncuşi – O pasăre în spaţiu

241

la multi ani nadia comaneci-115480Ideea unei cercetări în paralel a fenomenului Nadia Comăneci şi a fenomenologiei operei lui Constantin Brâncuşi m-a sedus imediat. Am purces la lectura propriu-zisă, prin comparaţie, prin confruntare, prin congruenţe uluitoare, dar fireşti.

Geniala gimnastă ca o Pasăre Măiastră

Prima temă şi ipoteză de lucru a constituit-o zborul în spaţiu. Mai exact mi-a făcut plăcere să o văd pe geniala gimnastă ca pe o întruchipare a uneia din păsările măiastre ale sculptorului gorjean elansate spre infinit. Nadia a fost, în scurta-i dar strălucitoarea-i carieră mondială, o pasăre-suflet, adică o pasăre fabuloasă. O străveche credinţă ţărănească spune că, la moartea omului, sufletul ia forma unei păsări care pluteşte în spaţiu o vreme până ce trece definitiv în lumea de dincolo.

Însă, în transmodernitate „numai o imagine de pasăre ar putea exprima eliberarea”, fiind „foarte Pasarea-in-spatiu-345x460apropiată de duh” şi totodată simbol plastic al civilizaţiei viitorului.

Dezvoltarea temei sau ideii, la Nadia Comăneci şi Brâncuşi

Aşa cum Constantin Brâncuşi a avut vocaţia temei păsărilor (psihopompe, măiastre, în spaţiu), Nadia Comăneci a fost făptura mirabilă care le-a redat viaţa, elanul şi bucuria plutirii în oceanul de aer[5]. De dragul ei, presa a inventat cuvântul nadiesc, aşa cum, de dragul magului de la Hobiţa şi Paris, exegeţii au inventat cuvântul brâncuşian. Invers pronunţându-mă, acum, eu însumi, după modelul termenului de brâncuşiolog, va trebui, nu-i aşa, instituit şi cel de nadiolog .

Demersul meu se bizuie pe o serie de locuri comune minţilor cutezătoare ale celor doi mari artişti. Căutarea absolutului, ba chiar crearea lui ar putea fi unul dintre ele. Pentru Nadia Comăneci un argument profitabil îl oferă un articol al lui Jaques Beauchamps din „Journal de Montréal” din 1976, adică din anul Olimpiadei, care afirmă că „Nadia a dat tuturor sportivilor o lecţie de hotărâre, de perseverenţă în muncă, de căutare a absolutului”.

Constantin Brâncuşi credea şi el că „pentru a crea absolutul trebuie să fii în acelaşi timp Dumnezeu, rege şi sclav!” şi, tot el, considera că măsura şi numărul de aur îl vor apropia de absolut; dar şi că „proporţia interioară este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile”.

„Trupul omului oglindeşte sufletul”

Nadia Comăneci a gândit la fel, din postura-i formidabilă de campioană europeană, mondială şi olimpică. Şi-a ascultat glasul trupului şi a avut grijă de el. A fost elegantă şi suplă. A dobândit un corp puternic, cu oase rezistente. Şi-a respectat cu stricteţe proporţia interioară: aceea care – îşi consemna în eon Horia Alexandrescu – a ajutat-o să evolueze împotriva legilor biomecanicii şi să ofere spectatorilor atâta graţie, să fie din nou simbol, de data aceasta, a tot ce este mai frumos. De altfel, şi Constantin Brâncuşi li se destăinuia unor prieteni: „Trupul omului este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul”.

Un alt element care îi apropie pe Constantin Brâncuşi şi Nadia Comăneci se impune, parcă de la sine: toposul visului. Sculptorul a prelucrat diamantul fiinţei sale. „Artistul prelucrează aceste diamant brut, îl frotează şi îl taie în zeci de faţete, după forma pe care a întrevăzut-o în măruntaie – şi după visul său interior”.

Visul Nadiei Comăneci, izbânda de la Montreal

Nadia Comăneci îşi începe „Scrisorile…” de la Humanitas, prin a mărturisi că o bântuia în copilărie un vis obsedant, care, pe parcurs, se transformă şi va fi ajungând a se manifesta la Montréal drept ideala trans-formă a păsării în spaţiu. În fine, acest vis iniţiatic se va configura mai târziu, mult mai precis, şi gimnasta şi-l va consemna, ea-însăşi: „Visul meu era să mă descopăr, să aflu de ce sunt în stare, să mă capacitez şi să fiu mai bună decât celelalte. Cunoaşterea de sine reprezintă, de altfel, o veche dezbatere filosofică de la Socrate şi Augustin (pentru cel de-al doilea, aceasta era echivalentă cu suprema cunoaştere a lui Dumnezeu) şi până la românul Constantin Noica, ori francezul Michel Foucault.

Corola mirifică a izbânzilor Nadiei

Nadia Comăneci a izbândit atât de multe succese! Numai sufletul ei, deschizându-şi corola mirifică, ne-ar putea oferi secretele – pentru că sunt mai multe – izbânzilor sale incredibile, dar, după cum s-a văzut, totuşi realizate pe mapamond la Gera, Phenian, Paris, Montreal, Londra, Skien, Frankfurt pe Main, Augsburg, Los Angeles, Moscova, Toronto, Tucson, Albuquerque, San Francisco, Denver, New York, ş.a.m.d.

„Spiritul Păsării: zborul, elanul”

„Copil fiind (găsesc într-un alt fragment al esteticii brâncuşiene, formulată iniţial de el însuşi şi consemnată de confraţi şi mai încoace teoretizată de Ion Mocioi), am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul”.

În 1976, întreaga planetă a plâns şi a îngenuncheat în faţa expresivităţii Nadiei Comăneci, precum în faţa uneia dintre măiestrele brâncuşiene, această gimnastă de excepţie, care a vrut şi a putut să reprezintă la rândul ei imponderabilul într-o formă concretă: formă reinventată mereu de propriul ei corp. Aşa că tot în copilărie, Nadia Comăneci stătea atât de mult în aer liber, se căţăra prin copaci, sărea din ei pe iarbă, fără să se rănească.

Iată ce-şi va aminti, matură, într-un volum memorialistic, propriu: „Erau pomi fructiferi încărcaţi cu minunăţii roşii, mov, galbene şi portocalii, care întindeau spre cer, în semn de mulţumire, ramuri viguroase. Mă suiam cât de sus puteam, apoi îmi dădeam drumul, balansând din ramură în ramură. Era extrem de multă fericire în trupul meu tăind aerul, picioarele păreau gata-gata să atingă cerul; existau coaja cea aspră simţită sub palme şi mirosul ierbii proaspete când aterizam în curtea din spatele casei bunicii. Nu-i deloc un miracol că, atunci când am fost dusă la gimnastică, m-am simţit ca peştele în apă, deoarece mi se oferea şansa unor plutiri aeriene, pe care nicicând nu mi le-aş fi imaginat”.

„Pasărea de Aur”, cântată de Lucian Blaga

În schimb, parcă anticipând existenţa acesteia, de domnişoară, cu o alură de aeropurtată, arcuită ca un curcubeu, Constantin Brâncuşi a cutezat a-şi imagina, din diverse materii compacte, Pasărea de aur, aceea elogiată şi de Lucian Blaga, pe care a lucrat-o încontinuu şi pe care cu greu a găsit-o, dacă o va fi găsit, ori Peştele, fie în bronz, în 1926, fie în marmură, în 1930.

Rezeificarea gimnastei-artistă

În „L’équipe” (Paris), un ziarist a consemnat despre Nadia Comăneci că, la Montreal, strălucita sa demonstraţie sfidase legile gravitaţiei: „Sub atingerea abia simţită, calul de sărituri devine Pegas, capătă aripi. Nadia porneşte în zbor”, smulgând publicului din tribună exclamaţii de extaz. În „Paris Match”, un alt reporter frenetic şi entuziasmat o rezeifica pe gimnasta-artistă, pe urmele anterior sugerate de un coleg german de la „Stuttgarter Zeitung” (Stuttgart), într-un stil eminamente poetic: „Nadia, liană şi zefir, spiriduş al palestrei, pană şi suspin, firavă gazelă şi alb porumbel”, ca să-i remarce în final graţia infinită.

„Zborul, ce fericire!”

De fapt, şi Constantin Brâncuşi, şi Nadia Comăneci au căutat în toată viaţa lor, esenţa zborului. „Zborul, ce fericire!”, sună un alt aforism brâncuşian. Răsărit în calea-mi de hermeneut şi semiotician, vrăjit de cei doi magicieni ai mişcării împietrite în spaţiu, aşez în paradigmă încă o trăsătură comună a amândurora: fericirea.

„Cu generozitatea unui mare senior, fericitul are un zâmbet pentru tot ce-l înconjoară (scrie undeva José Ortega y Gasset). Delectarea stării de graţie – citez din acelaşi eseist madrilean – oriunde s-ar prezenta ea se bazează pe faptul că eşti în afara lumii şi în afara ta însuţi. Literal, chiar asta înseamnă extaz: a fi în afara lumii şi în afara ta însuţi. Şi se cuvine să remarcăm aici că există două tipuri ireductibile de oameni: cei care simt fericirea ca pe o ieşire din sine însuşi şi cei care, dimpotrivă, se simt în plenitudine numai când se concentrează în ei”.

„Jubilaţii ale spiritului”

Constantin Brâncuşi şi Nadia Comăneci, fiecare în felul lui specific, dar prin modalităţi suprapuse în ultima instanţă până la identitate, au fost partizanii artei extatice, pentru care savurarea frumuseţii constă în a se emoţiona. „Sovetski Sport” (Moscova) o portretiza pe Nadia ca fiind aceea care a întruchipat, citez: „complexitate, risc, virtuozitate în execuţie, elan emoţional”, în acelaşi timp. Constantin Brâncuşi se pronunţa de unul singur asupra păsărilor sale în noţiuni şi idei similare: „Măiestrele, Păsările de aur, Păsările văzduhului rămân jubilaţii ale Spiritului, descătuşat, eliberat din materie”.

Le-a făcut realmente pe acestea să plutească iluzoriu umplând întreaga boltă cerească. Dacă n-a dorit să reprezinte o pasăre, a exprimat în schimb, repet: „însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul” şi aducându-şi aminte de catarsisul aristotelic i-a adăugat acestuia atmosfera orfică şi s-a dus spre esenţial „lucrând pentru a-i afla fiecărui subiect forma-cheie”, îndreptându-se spre arta non-figurativă.

Ei, plutirea în spaţiu a Nadiei Comăneci s-a apropiat de esenţa reală (a se citi – sacră) a lucrurilor, ajungând la simplitate, la naturaleţe, la încremenirea sculpturală a unei Păsări în văzduh, a unei Măiastre, a Vrăjitoarei, a unui Peşte, a unui Cocoş, a Ţestoasei zburătoare, s.a.md.

În acest sens, mărturia din epocă a publicaţiei din SUA „Newsweek” e profitabil lămuritoare: „În anumite momente, Nadia încremenea, folosindu-şi strania putere a celor 40 de kg pentru a „îngheţa” deasupra paralelelor sau a bârnei în poziţii perfecte, alteori accelera ritmul devenind o imagine nedefinită de braţe şi picioare, o balerină în zbor”.

Nadia, Pasărea în Spaţiu şi Cătălina lui Eminescu

Aceste poziţii perfecte, geometrii tensionate prin inventivitatea liniilor riguros căutate, le-a întruchipat poate cea dintâi „zâna de la poalele Carpaţilor”, în Saltul Comăneci, în Coborârea Comăneci, în săritura favorită Tsukahara, în sublim – însuşitul Salt Brause, plutind la propriu, când în jos, când în sus, asemenea luceafărului eminescian, de dinlăuntrul nostalgicei Cătălina. De ce n-ar fi Nadia Comăneci în acelaşi timp pasărea în spaţiu a lui Constantin Brâncuşi şi însetata de infinit Cătălina, din capodopera celui mai mare poet român din toate timpurile, Mihai Eminescu!?

Ion Popescu-Brădiceni

N.R. Aceasta este una dintre cele mai izbutite comunicări ştiinţifice prezentate la Simpozionul „Brâncuşiana – 2011”. Prezentarea ei şi cele cinci poeme recitate de poetul şi filozoful I.P.-B. au stârnit ropote de aplauze. L-am ruga pe domnul Ovidiu Popescu, directorul Centrului Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi” Târgu Jiu, să ne pună la dispoziţie şi ale comunicări. Cu intenţia de a le publica în “Gorjeanul” şi a transforma întreg anul 2011 într-un AN BRÂNCUŞI – nemuritorul! (I. Predoşanu)

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here